Gânduri și rânduri

Am zile, cum este asta de azi, când simt definitiv și revocabil că sunt fără să știu de ce. Când am deschis ochii mi-am intersectat privirea cu cea a lui Sebi, șnauțerul familiei. Se uita la mine ca la a opta minune a lumii. Cred și eu, după cum mă simțeam, nu puteam să transmit alt mesaj decât acela al miracolului că exist, deși toate pornirile mele interioare mă convingeau că nu sunt. Mă târăsc jos din pat și mă înscriu pe traiectoria băii… Când am deschis ușa am simțit să mă arunc pe burtă. Instincte uitate de mult timp, cel puțin așa am crezut, mi-au reamintit frânturi de abilități, deprinderi, din perioada cătăniei. Părea că am trecut într-o altă dimensiune și am nimerit pe un front, în linia întâi. Pe geamul băii se auzea răpăiala cadențată a ploii care ar fi făcut să roșească de invidie o mitralieră de companie.
– Mda… o ploaie nu strică niciodată, doar atunci când se exagerează.
Mă iertați, dar mai am obiceiul să vorbesc cu mine, mai ales când sunt singur și am senzația că nu mă aude nimeni. Poate doar vecinii. Dar nu cred, doar eu îi aud când sunt în baie și scapă periuța de dinți în chiuvetă. Fenomenul este unidirecțional. No… (despre asta am aflat, mirat fiind că se folosește și la bine și la rău, că este întreaga filosofie a ardeleanului.)
Mă extrag din încăperea mică, după îndeplinirea unui ritual bine pus la punct, deh, tabieturile se accentuează odată cu câștigarea anilor de viață, și arunc o privire pe geamul dormitorului. Ploua!… Caut o haină impermeabilă, iau câinele și pornim pe scări… Afară continua să plouă. Nici el, animal, nu era încântat de vremea cu care am dat piept, chiar dacă împrumuta din caracteristicile lui – era câinoasă! Ne-am adăpostit pe sub streșini… Câte o picătură rebelă mai pica după ceafă și o lua alene la vale pe șira spinării.
– Nu-s de zahăr să mă topesc. Deși corect era să spun că nu mă dizolv…
După ce am ajuns cu cățelul acasă, l-am părăsit pentru a ajunge la muncă. Ce, Doamne, iartă-mă, scriu eu aici și de ce!?
Vă las, că am de scris altele.