380969_281251915255144_1564084149_n

Interviuri pe Facebook: Domnul Escu faţă cu mentalitatea românească

Încep astăzi o serie de interviuri, interviuri realizate pe facebook,
cu şi despre oameni anonimi, pseudonecunoscuţi,
dar care, în opinia mea, sunt bine ancoraţi în realitate.
Adică, ştiu ce spun! Domnul Escu mi-a atras atenţia, am discutat de câteva ori.
Mi s-a părut când arogant, când infatuat, când dezinteresat.
Am suspectat că toate astea sunt masca unei sensibilităţi majore şi că îl doare ceva.
I-am cerut să stăm de vorbă şi a acceptat.
Un dialog de sâmbătă seara. Online, desigur. Iată-l!
– Bună seara! Se poate!?
– Bună seara. Se poate.
– Ok… „Domnul Escu”. Parodiaţi sau ironizaţi istoria modernă şi contemporană cu acest cognomen!?
– Eu!? Doamne fereşte! Sunt om serios, nu aş face aşa ceva niciodată. Nu mi-aş permite să iau peste picior pe nea Popescu sau pe nea Ionescu. Încerc doar să arăt ca nu toţi suntem „Popescu/Ionescu” cu care s-a obişnuit fiecare român.
– Obişnuinţă… Este asta un păcat al nostru sau vi se pare că este!? Ne-am obişnuit prea mult cu mimetismul social?
– Păcatul nostru ca popor este că am rămas cu o mentalitate ruginită.
– Am întâlnit mulţi români cu mentalităţi „la zi”, foarte mulţi, cum se face că suma mentalităţilor individuale nu generează o mentalitate pe măsură la nivelul poporului?
– Simplu, suntem un popor care încă aşteaptă să vină altul să ne rezolve problemele. Luaţi ca exemplu inundaţiile naţionale, furtul pădurilor şi nu uitaţi cum se votează la noi, apoi mergeţi şi vedeţi ce răspuns primiţi când dezbateţi subiectul respectiv cu oamenii din zonele respective. Este mai simplu să stăm pe margine şi să nu ne implicăm. Vorba lui Bitman: suntem balcanici.
– Aţi fondat „România, vreau să te ajut…”. E un strigăt de disperare sau oferta unei soluţii?
– „România, vreau să te ajut…” este un proiect umanitar, dar care are ca scop nu doar promovarea unor campanii umanitare în care mă implic, ci şi implicarea celor care au dat Like la pagină în campaniile umanitare sau orice altă campanie: eco, culturală etc. Ideea este că e un „prost” care încă mai crede că se poate face ceva, schimba ceva sau că românul ăla din cărţile de istorie şi din literatura românească nu a murit (românul ăla pe care îl ştiam frate cu codru, prieten cu vecinul, acel român care întâi te pune la masă când ai intrat în casa lui) şi are nevoie de ajutor să facă ceva, de unul singur nu se poate. Dar şi aici mă lovesc de mentalitatea românului, mă lovesc de gândirea proastă şi de lipsa bunului simţ. Nu avem o educaţie în acest domeniu, în domeniul umanitar suntem aproape egali cu zero. Aşteptăm să facă alţii, noi doar spunem „Doamne ajută!”. Până să ajute Dumnezeu, mai trebuie să ne mişcăm fundurile din faţa pc-ului şi să mergem să întindem o mână de ajutor. „România, vreau să te ajut…” este un proiect care a luat naştere datorită unui copil, un copil pe care l-am descoperit prin intermediul Facebook-ului, datorită mamei sale, care era disperată şi nu ştia unde să ceară ajutor. Datorită acestui cont, datorită paginii de pe Facebook, acest copil (Alexandru – www.facebook.com/Alexandru.Nechita ) a reuşit să ajungă la timp la o operatie care l-a ajutat să continuie lupta pentru viaţă. Prin intermediul Facebook-ului şi paginii, oamenii l-au putut ajuta, de la oamenii simpli până la politicieni. Dar pentru toate acestea a existat o bătălie dură, uneori cu morile de vânt. Rezultatul a fost unul satisfăcător pentru sufletul meu şi pentru sănătatea lui, o satisfacţie care lasă în urmă toate părţile negative şi faptul că uneori eşti nevoit să dai cu pumnul în masă, să trimiţi nişte ziarişti la plimbare sau să urli pe Facebook şi să le spui celor din listă că indiferenţa lor poate să ucidă pe cel de lângă ei. Cam aşa a început „România, vreau să te ajut…” şi ar mai fi multe de spus.
Îmi cer scuze că răspund mai greu, dar sunt multe de scris. S-ar putea să mai fie câte o greşeală gramaticală.
– Eu imi cer scuze si mulţumesc. Aşa… „Să se facă!” sau „să ni se dea!”!? Care este realitatea? Care e direcţia pe care merge societatea!?
– Nu ştiu care este realitatea, cred că depinde de fiecare individ şi modul lui de viaţă, cercul de prieteni şi de educaţie.
– Vreţi să ajutaţi România, dar vă nemulţumeşte profund majoritatea atitudinilor din societate. Cum comentaţi asta!?
– Ştiţi ce este mai grav? Momentul în care vezi că te îndrepţi cu paşi mari spre punctul în care ajungi să spui că nu te mai interesează şi că e nevoie să pui pe primul loc propria persoană.
– Pe primul loc în competiţia!?.. Sau în ce clasament!? Nu vă simt ca fiind o astfel de personalitate!
– Să nu uităm că şi eu sunt om.
– Nici măcar Domnul Escu nu e perfect. Am înţeles! De ce vă ascundeţi!?
– Nu m-am ascuns, chiar am cunoscut oameni frumoşi pe aici, dar şi nebuni mulţi. Apropo, e un film bun pe Pro TV.
– Terminăm aici. Am înţeles. Dar nu inainte de a spune, de a ne spune dacă jurămintele sunt importante şi pentru cine? Mai au valoare jurămintele de credinţă faţă de principii şi popor!?
– Politic vorbind, nu cred că au o valoare, pentru propria persoană cred că au, dar depinde de la individ la individ. Putem continua fără nicio problemă.
– Interviul sau jurămintele!?
– Dar nu mai târziu de ora 22, la ora 22 trebuie să mă retrag. Discuţia o putem continua.
– Aha… Eu vă mulţumesc pentru timpul acordat. În final, aveţi cuvântul. Ce aţi fi vrut să spuneţi şi nu aţi fost încă întrebat?
– Ar fi multe de spus, dar cred că singura satisfacţie ar fi dacă am putea să mai schimbăm din mentalitatea românilor şi să-i facem să se implice mai mult în comunitatea lor, în activităţile umanitare şi în educaţia tinerilor. Şi am şi eu o rugăminte, să o lăsaţi mai uşor cu acest „mulţumesc”. Ştiu că este elegant şi plin de respect, dar nu e nevoie de prea mult mulţumesc.
– Am înţeles! Toate cele bune!