Oglinzi murdare

La început a fost cuvântul. Nu știe nimeni cu precizie care ar fi fost ăla. Oricum nu ar conta foarte mult. Cuvântul, în pustiirea originară – nu originală, să ne înțelegem -, se pierdea în van. Nu își găsea drumul, dar mai ales nu își găsea receptorul. A ales, de fapt a decis, Dumnezeu să facă lumea, cu toate câte sunt în ea. Pe om l-a lăsat la urmă. Fie că nu avea din ce, fie că nu avea pentru ce să-l facă, a rămas ca omul să fie ultimul creat. Contemplându-Și creația, El a decis. A pus dumnezeire în om. Poate că nu a avut o oglindă, poate că era doar curios să se vadă pe El.
Purtători de sfințenie, oamenii au ajuns să se confunde cu chiar cu autorul lor. Pe măsură ce ambițiile sunt tot mai mari, pe măsură ce avem pe atât de mult disprețuim și judecăm. Nu știu dacă noi, oamenii, oglinzile dumnezeirii, suntem conștienți de noi. Mi se pare uneori că sunt un înotător prost într-un ocean învolburat. Osteneala de a răzbi e sortită eșecului, a unui eșec lamentabil. În aceste condiții apare întrebarea de ce atâta zbucium!? Nu știu. Habar nu am. Nu cred că poate cineva să explice asta fără putință de tăgadă. Important este să fim. Apoi, la fel de important este să credem în El, adică în noi, pentru a sfârși convinși tot de noi, de capacitățile noastre. Prada noastră lăsată răului, disperării, a descurajării, ne aruncă în mocirle, în noroaie.
Zbaterile către curățenie au ca efect împrăștierea mizeriei, care, odată răspândită, mai mult și mai mult începe să devină, ba nu, să fie percepută ca fiind imaginea reală, tabloul corect existenței noastre.
Să crezi în tine, chiar când omenirea nu crede, spunea Kipling… A crede. Ce polivalență are termenul ăsta. Eu cred că X este naiv – cred are de data asta caracterul unei suspiciuni, a unei bănuieli sau presupuneri. Dar ce ferm devine cred atunci când, desnădăjduiți, spunem cred că nu mă lasă Dumnezeu. Acum credința arată speranță bazată pe existența certă a bunătății. Am divagat… Nu știu de ce, asta e.
Zbaterile noastre au ca final, pe lângă dispersarea mizeriei peste tot în jur, mătuirea oglinzilor lui Dumnezeu, a oamenilor, în care El se zărește tot mai greu, ba tot mai murdar și El.
Gândurile de față sunt haotice…
Mă scuzați!.