Despre „PREMIANȚII FĂRĂ PREMII”

Nu știu cum să încep să scriu despre ce simt, și nu pentru că nu am nimic de spus, ci pentru că sunt foarte multe. Atât de multe încât gândurile mi se învălmășesc și trebuie să stau să le așez într-o ordine rațională, de înțeles pentru cei din jurul meu. Scriu despre Premianții fără premii, pentru că așa simt, pentru că îmi place și pentru că vreau să împărtășesc cu voi gândurile mele.

Când s-a născut această campanie a fost ca un soi de revoltă. Scoaterea unor oameni minunați în fața lumii, pentru  ca ei să fie cunoscuți, pentru ca ei să fie admirați, pentru ca ei să fie încurajați, mi s-a părut un gest care va găsi ecou suficient. Am pornit aceste întâlniri cu emoție. O emoție care mă gâtuie de fiecare dată, înainte de fiecare eveniment. Nu știi dacă și câți oameni or să vină. Mă gândesc la asta pentru a nu se scrijeli sufletul premiantului. Am constatat de fiecare dată că oamenii, iubitorii de frumos vin, se adaugă grupului, care devine tot mai mare, și rămân alături. O singură dată am avut lacrimi în ochi de ciudă. Când a fost premiată Anca Bondane, fata care a fost premiată de împăratul Japoniei. Atunci, în piață, au venit câțiva oameni, puțini. Copila a primit diploma cu emoție și mi-a zis un lucru, după ce m-am scuzat pentru prezența redusă, și anume că pentru ea contat emoțiile pe care le-a trăit acolo și nu numărul oamenilor, că pentru ea a contat privirile alea sincere ale oamenilor care au aplaudat-o și au felicitat-o.

Premianții fără premii propune să redescoperim spațiul public pe care îl împărțim între noi. Este o încercare temerară de a arăta lumii că avem valori și că noi, societatea, în afara cadrului instituțional, le zărim, le vedem și le mulțumim pentru ceea ce fac pentru noi. Spun că este o încercare temerară pentru că nu trebuie puțin curaj să propui un mod de viață, unul în care să nu urăști, să nu hulești, să lauzi pe altul și să-i mulțumești pentru ceea ce face. Din această simplitate a evenimentului se naște și principala problemă. Foarte mulți oameni nu se opresc să deslușească tâlcul. E nevoie de puțină aplecare, de puțină dorință, pentru a pricepe. Și asta pentru că într-o lume tot mai mercantilă, într-o lume tot mai preocupată de răzbunări și vânări de greșeli, prețul pe emoție nu se mai pune deloc.

Ceea ce mă face să tresar de fiecare dată este modul în care se metamorfozează premiantul. Despre chestiunea asta mi-a atras atenția Luci, un amic de nădejde. A crezut inițial că mi se pare și am refuzat să discut până nu am fost sigur. Mă temeam să nu fiu iar înțeles greșit. Aici trebuie să spun că am un talent din născare să îmi fac dușmani fără să știu, dar asta e viața. Revenind la ideea începută, premiantul sosește la eveniment agale, cu privirea iscoditoare, ușor neîncrezător, neștiind foarte limpede ce urmează. Asistă la modul în care oamenii se adună special pentru el, aude cum este prezentat și care sunt argumentele pentru care a fost propus să primească recunoștința publică, pleacă ușor capul în semn de mulțumire pentru aplauzele oferite și sufletul îi freamătă. Privește curios cum oamenii semnează o bucată de carton alb, dar nu se dumirește pentru că nu are timp. Oamenii se așează frumos la rând pentru a da prinosul de recunoștință semenului lor. Când se isprăvește șirul află că bucata de carton este diploma lui, autentificată cu semnăturile tuturor celor prezenți. Atunci realizează pe deplin și începe să plutească. Realizează că orice alt premiu ar fi primit, poate că i-ar fi schimbat standardul de viață, dar nu l-ar fi mângâiat atât de mult sufletește.

Când ieșim cu toții în stradă sâmbăta dorim să spunem că asta vrem să primim în viețile noastre, oameni frumoși, oameni valoroși, oameni utili, care să fie modele pentru copiii noștri.

Cel mai mult mă bucură faptul că această campanie a început să conteze. Contează pentru premiant dacă este nominalizat în cadrul ei, contează pentru noi, datorită modului în care începem să ne privim unii pe alții și mai contează pentru că lumea se uită curioasă. Nu se dau mici, nu se bea bere, nu se dă nimic material și nu se cere nimic la schimb.

Premianții fără premii a devenit o comunitate.