O întâmplare

Deunăzi mergeam către un local unde, marțea, avem întâlnire de lucru. Așa-i spunem noi, băieții, pentru că nu e frumos să afirmăm că mergem la o băută. Chestie de blazon, deh, și de ipocrizie socială. În drumul meu pietonal, scurt, vorba aia, cât poate să fie de lung un drum într-un oraș de dimensiunea Devei, am așteptat la semafor culoare verde. Lângă mine, ușor în spate era o doamnă cu doi țânci frumoși foc. În timp ce mă gândeam la micii și vinul de rigoare ca parte a meniului de seară, aud din spatele meu o discuție.

– Buni, te iubesc!, a spus fetița cu o voce cristalină și pe un ton care nu lăsa loc de dubiu.
– Și buni te iubește pe tine, a venit replica doamnei.
– Și eu vreau!, a intervenit băiețelul.
– Și pe tine te iubesc.

Discuția s-a oprit și m-a pus pe gânduri. În primul rând pentru faptul că am redescoperit că nevoia de dragoste, de iubire, este parte din ființele noastre, că nu ne oprește nimeni să cerem iubire, să oferim dragoste. Mă gândeam la metamorfozarea ființei umane deodată cu evoluția trecerea prin viață. Copiii ăia m-au trezit din nemulțumirile mele, din angoasele mele, arătându-mi, fără să urmărească acest lucru, cât de puțin îmi trebuie să fiu fericit. Cu o singură condiție, să nu complic lucrurile din jurul meu, să le privesc direct, să le percep curat și să mă bucur de o strângere de mână, de o privire sinceră, de un zâmbet, să-mi amintesc că nu sunt singur. Ne însingurăm, asta e părerea mea, în socializări cu profituri imediate pentru a pune capăt relațiilor atunci când materialul dispare ca obiectiv.