Întâmplări cu ziarişti

Domnule, viaţa de redacţie este una tumultuoasă, se descătuşează energii, se stârnesc orgolii, se ling răni. Cam aşa era în urmă cu mulţi ani, anii în care eram solidari, ne respectam, în ciuda şicanelor pe care ni le făceam reciproc. Existau conflicte, uneori destul de aprige, dar era ca în desenele cu Tom şi Jerry, întotdeauna sfârşeam prin a fi amici, dacă nu prieteni.

Îmi aduc aminte despre o frumoasă zi de 1 aprilie. Pe vremea aia eram la un cotidian central. Colectivul fain, cum se spune în Ardeal – Doamne, că fain sună fainul ăsta -, mişto, ar suna în limbaj miticesc, cum li se spune bucureştenilor. Erau clipe frumoase. Sigur, nu lipseau disputele alimentate de aspiraţiile nebănuite de şef, de importanţa unora sau altora. Un şef de secţie nu mă suporta el pe mine, drept pentru care mă lovea la pateu de câte ori prindea momentul prielnic. Nu mai ştiam cum să fac să nu-i stau în cale. Dar, ce era chip să scap!? Aş!… Când am fost luat în balon de o fată frumoasă a trâmbiţat peste tot să ştie lumea ce fraier sunt eu. Aaaa, nu ştiţi, staţi să vă povestesc.

A venit într-o zi patronul la mine şi mi-a zis „bă, Terteci, când pleci în oraş ia şi maşina mea şi fă-i plinul”. „Trăiţi, şefu’!”, am zis pocnind din călcâie. Vă daţi seama că am plecat mai repede faţă de ora stabilită să mă plimb şi eu cu un 600 SEL. Pe Kiseleff, la Pavilionul H, traversa o fată superbă. Am lăsat geamul jos, am privit-o lung şi am întrebat-o cu un aer superior: „Păpuşă, pe tine cine te… pupă!?”. A venit direct spre mine, m-a ciupit de obraz şi mi-a dat-o în plexul solar: „şmecherii, că fraierii întreabă!”. M-am făcut mic în scaunul maşinii, am închis geamul portierei, iar când am întors capul l-am văzut pe trotuar pe „amicul” meu. Fusese martor la toată tărăşenia. Când m-am întors în redacţie ştiau toţi despre tentativa mea de Don Juan. Tachinările au fost multe şi au durat mult timp.

Dar să revenim la ziua despre care vorbeam mai sus, aia de 1 aprilie. Se întâmpla că şeful meu direct era în concediu, liber, nu mai ştiu exact, dar nu se afla la slujbă, drept pentru care eu i-am ţinut locul vreo câteva zile. Una dintre sarcinile de serviciu era participarea la şedinţele de sumar. În dimineaţa respectivă am fost la prima discuţie despre sumarul gazetei de a doua zi. La ora 14, la a doua şedinţă, am discutat cu prieten să mă sune. Am răspuns şi m-am arătat foarte atras de discuţie. Se uita directorul chiorâş la mine, după ce am terminat discuţia zice: „ce e!?”. „Bombă la Guvern”, zic eu. „Bine, ia fotoreporter, maşină şi fugi”. Aici a intervenit „amicul” care a spus că este nevoie de un profesionist, nu de un ageamiu. S-a ridicat şi a fugit la sediul Guvernului. Când a ajuns acolo a început să întrebe unde e bomba. Vă daţi seama, că după o asemenea intrare furtunoasă şi cu astfel de curiozităţi, a trebuit să explice câteva ore unor profesionişti, din ăia adevăraţi, ce bombă căuta.

S-a întors în redacţie înjurând, ghiciţi pe cine, unde a fost primit cu hăhăieli de toţi. Printre sfinţi şi Dumnezei, i-am explicat că de 1 aprilie mai glumim şi noi. La berea de după program i-a fost greu să explice cum a plecat pe teren fără să verifice informaţia. Probabil că s-a bazat pe flerul de profesionist.