Un an cât o viață

Multe gânduri mi se învălmășesc în minte, iar sufletul îmi este răscolit de multe sentimente și trăiri. Sigur, dacă este să ne raportăm la scară mai mare, un an de zile nu înseamnă nimic, un crâmpei care poate trece foarte ușor neobservat. Nu același lucru se poate spune când ne gândim la tumultul de zi cu zi al unei construcții frumoase, de suflet, realizată alături de oameni minunați. Da, la Premianții fără premii mă refer acum. Duminică se împlinește fix un an de zile de la prima sâmbătă când ne-am adunat să o premiem pe Alexandra Flavia Marcu, alpinista care a uimit lumea cu aventura ei temerară de cucerire a celor mai înalți vulcani ai lumii. Coincidența a făcut ca minunea asta de fată să fie, atunci, la debutul campaniei, și în postura de autor de carte. Și-a așternut pe hârtie gândurile, impresiile și amintirile din expedițiile întreprinse alături de tatăl ei.

Am fost priviți cu admirație de unii, nedumeriți se uitau cei mai mulți la noi – se întrebau „ce, naiba, mai vor și ăștia!?”, erau curioși ce manevră politică se ascunde în spatele acțiunilor. Nu se poate, trebuie să fie ceva la mijloc -, au mai fost semne de întrebare cu privire la legitimitatea acțiunii. Cine suntem noi să acordăm premii!? Întrebarea nu era absolut deloc răutăcioasă ori tendențioasă, era o chestionare la care se aștepta un răspuns. Suntem beneficiarii muncii, talentelor și calităților acestor oameni, acesta a fost răspunsul nostru. Pe unii i-a convins, pe alții nu.

Campania PREMIANȚII FĂRĂ PREMII a reținut atenția prin modul ei de manifestare, în sensul că simplitatea ei a fost și principalul handicap al ei. Modul de desfășurare, ușor de intuit, ușor de perceput a împins raționamentele, unele dintre ele, către căutări în străfundul evenimentului, în culisele lui. Nimic nu a fost mai constructiv ca acest lucru, pentru că la fiecare întrebare s-a primit un răspuns, pentru că fiecare răspuns a fost documentat și convergent, oamenii au simțit că nu este nimic altceva în spate, nimic în afara scopului declarat public.

În fiecare sâmbătă, după puterile și priceperile noastre am adus în față acei oameni care sunt în mediana spectrului social, acei oameni care nu se află la extreme și care nu atrag atenția asupra lor în mod patetic, acei oameni care reprezintă hrana socială din punct de vedere al valorii lor. Au fost asemănați cu seva copacilor, substanța care nu se vede, dar ține viu arborele, amănuntul care nu se află nici în miezul trunchiului și nu este nici scoarța pe care o putem pipăii, și fără de care nimic din acestea nu ar fi existat.

Am ieșit în stradă săptămânal, cu excepția perioadelor electorale sau în pragul sărbătorilor importante, pentru a mulțumi oamenilor care fac cinste neamului românesc. Am privit în ochi și am strâns mâinile unor oameni care transmiteau putere de muncă, dragoste față de valorile românești, iubire față de învățătură, ocrotire a darului minunat numit viață, grija pentru ziua de mâine, grija față de copiii care merită crescuți sănătos la trup, minte și suflet. Am simțit cu toții cum oameni puternici au stăpânit cu greu lacrimile de bucurie când au văzut că sunt apreciați de semenii lor, de oameni pe care nu-i cunoșteau. Poate părea paradoxal, dar oameni care au luptat cu moartea, cu propriile frici, pentru a salva vieți, au plâns de fericire în fața mulțimii adunate în centrul Devei.

Nu mi-a fost ușor, dar cu o familie frumoasă alături, cu prieteni care m-au sprijinit, totul a fost, când mă gândesc înapoi, floare la ureche. Adina, Zoard, Luci, Marius, Ovidiu, Dumitru, Mell, Amina, Anamaria, Andrei, Matei, Liviu, Cosmin, Aura, Ramona, Claudia, Aris… Nume care nu vă spun mare lucru. Ei, pentru mine, înseamnă totul, sunt oamenii alături de care s-a născut, crescut și îngrijit această campanie frumoasă. Lor li s-a adăugat din start prietenii de la Antena 1 Deva, BigFM, Hunedoara TV, Hunedoaramea.ro, Hunedoaralibera.ro, Ziarul hunedoreanului, Glasul Hunedoarei, Servus Hunedoara, Replica, Gazeta de dimineață, Ziarul Văii Jiului, Antena 3, Radio Zu, Radio 21 și mulți alții pe care nu-i cunosc sau nu mi-i mai amintesc acum.

După un an de zile în care am trăit emoții puternice, nutresc acum o bucurie pe măsură. Mi-a palpitat de multe ori inima în piept gândindu-mă dacă o să fie bine, dacă o să plouă sau nu, dacă o să fie lume în piață, dacă nu o să mă bâlbâi… Știu că pot părea banalități toate acestea, dar așa a fost.

Vă rog să primiți, oameni buni, premianți fără premii ai sufletului meu, mulțumirile mele sincere, cer iertare pentru ceea ce am greșit, dar vă mulțumesc încă o dată pentru că ați dovedit lumii că românii sunt frumoși. Da, pentru mine, toți cei care au venit în piață sunt premianți. Așa simt eu, iar anul care s-a scurs este pentru mine o viață.