Hoția, politica și societatea românească

Avem noi, românii, un farmec al nostru, iar asta este de necontestat. Privim cu grijă în jurul nostru pentru a vedea ceea ce nu este bine, ceea ce este greșit, pentru a trage semnale de alarmă. În cutuma românească am întâlnit fiecare dintre noi câteva expresii care s-au împământenit, ele fiind acceptate ca adevăruri de necombătut. Modul de raportare la fenomenul politic face să se oglindească o atitudine față de anumite valori morale. Cum ne raportăm la ele, la aceste valori etice, rămâne să judecăm fiecare în parte.

Pleacă ai noștri, vin ai noștri, nor rămânem tot ca proștii! O expresie pe care o auzim spusă de fiecare dată cu obidă, mai ales atunci când apare dezamăgirea. Oamenii au ajuns să perceapă taberele politice ca fiind făcute din același aluat, puse pe căpătuială, care, rotindu-se la putere, nu modifică nimic substanțial. Cel puțin așa resimt și percep oamenii. Nici nu e de mirare, având în vedere dinamica alianțelor politice pe meleagurile noastre. Toată lumea se aliază cu toată lumea pentru a lupta împotriva celorlalți.

Bă, a furat, dar a și făcut ceva în comparație cu ceilalți. Hoția este acceptată ca scuză pentru că oamenii au simțit că slăbiciunea asta, viciu, defect, face parte integrantă din ființa omului politic, și nu numai. Atunci când constată alegerea unui incapabil care nu reușește să performeze, electoratul se gândește la precedentul decident și acceptă hoția, o privește indulgent, pentru că a reușit să mai facă una-alta și pentru popor. Ne resemnăm în fața unei asemenea fatalități și apreciem, din păcate, momentele în care firimituri mai cad de la masa potentaților și el privim ca mărețe realizări.

Sărăcia aia ce mai mai vrea, să fure și el!? Așa sunt taxați cei care apar ca noi pe scena dezbaterilor și competițiilor politice. Dacă nu e îmbrăcat cu costume de la case de modă renumite e privit cu dispreț, iar tentativa lui de a ajunge la putere pentru realizarea unor proiecte în care el crede este asemuită unui plan de înavuțire personală. Situația este oarecum paradoxală, dacă e sărac înseamnă că e prost și vrea să fure, dacă e bogat precis a furat și mai vrea, pentru că nu s-a săturat.

Practic, trăim într-o spirală a neîncrederii… Dar nu asta e înspăimântător, ci faptul că hoția este acceptată ca o prezență de netăgăduit. O fi asta o oglindă a societății!? Mai ales a politicului!?… Nu cred că toți oamenii sunt hoți, cum nu cred că toți hoții fură permanent.