Sfat pe drumul binelui

Mi-ar plăcea să nu mă doară, atunci când mă lovești, să pot râde cu adevărat, să sfidez durerea ce mă sfâșie, când tu, omul pe care-l știu, alegi durerea în locul bucuriei. O să-mi spuneți că sunt nebun. Nu o să vă contrazic, dar la ce mi-ar folosi o normalitate!? Trăiesc sperând și o să mor nădăjduind la lumea pe care o visăm cu toții. Ne place să clamăm public frumosul, binele, întrajutorarea, dar le uităm imediat ce le-am invocat.
Înjurați și blestemați, e semn că suntem pe drumul cel bun.
În urmă cu puțin timp am avut prilejul să vorbesc cu maica stareță de la Ghelari. Din vorbă-n vorbă am ajuns să povestim, mai mult eu, despre Premianții fără premii. A început să asculte curioasă, treptat, curiozitatea a lăsat locul unei ușoare bucurii care i se așeza pe față. I-am spus, încercând să mai vărs și din sacul cu unele amărăciuni, despre ce mă apăsa pe suflet. Mărturisesc că mă așteptam la o încurajare, la un sprijin, ceva de genul „hai, că nu e chiar așa”.
– Să știți că pe drumul de a face bine o să întâlniți mult rău, iar răul va fi cu atât mai mare cu cât și binele este mai mare. Depinde de voi să rezistați.
Am avut lacrimi în ochi atunci, am și acum când scriu rândurile astea. Și de fericire și de amărăciune…