Jurnalul tatălui (6)

În episodul de astăzi, tatăl meu se arată copleșit de dor, aproape răpus de modul de viață solitar, încearcă să-și amelioreze dorul de cei dragi frizând o bărbăție la limita rezonabilului. Lupta interioară este evidentă. Ceea ce este interesant o reprezintă modul în care el dă sfaturi celor apropiați, sfaturi care nu erau citite, aflate de cei vizați, pentru că jurnalul lui a ajuns foarte târziu în mâinile noastre. Singura explicație plauzibilă pe care o găsesc este defularea unor emoții puternice, găsind în jurnal un partener imaginar de conversație, capabil să reechilibreze afectiv.

Azi scriu după o întrerupere de 10 zile şi am foarte multe de scris, lucruri care cred ca vă face plăcere să le auziţi sau să le citiţi. Am văzut capitala Tripoli, un oraş foarte mare, dealtfel ca toate capitalele, dar de un stil aparte, nu am avut timp să merg prea mult şi să văd prea multe din cauză că şeful de fermă, un om care de-abia acum încep să-l cunosc, se grăbea şi a făcut acest lucru dintr-o mândrie prost înţeleasă pe care o are faţă de subalternii săi, lucru care face ca şi treaba aici în fermă să meargă prost, impresia de prima zi a fost pripită sau nu întotdeauna prima impresie e cea reală aşa că e încă o dovadă în plus dacă mai era nevoie că aparenţele înşală.

Dar aceasta e cu totul şi cu totul altă problemă. Vreau să spun că viaţa aici în Libia e foarte grea, pentru un european condiţiile sunt foarte grele de viaţă şi de muncă, eu vreau să nu ma înţelegeţi greşit, nu mă plâng, eu am vrut, eu îndur, dar lucrul cel mai regretabil e faptul că toţi cei de aici sunt neînţelegători, oameni de diferite apucături, din adunătură, de la şef, la colegul de muncă, vreau să spun că şi aici unii dintre români sunt tot atât de josnici ca în ţară.

Oricum m-am convins că niciodată să nu te duci cu sacul la pomul lăudat…

Încă nu simt un dor nebun de casă, dar din când în când încerc să reconstitui în minte fiecare lucru de acasă, fiecare obiect şi, bineînţeles, înainte de toate mă gândesc şi încerc să vă văd pe voi toţi. Ce faceţi, cum Dan merge la şcoală şi, când pleaca, tu, Fana, te duci îi deschizi poarta, iar el îţi spune „sărut mâna” sau când vine seara pe poartă şi îţi zice tot „sărut mâna”, cearta dintre Dan şi Gica sau faptul că mama vine şi spune că iar a făcut o boroboaţă şi el se uită ca la cel mai mare trădător din lumea lui de copil, sau încerc să vă văd seara la masă şi încerc să aud ceea ce discutaţi şi încerc să intuiesc discuţia voastră…  Apropo de mâncare, eu azi am 2 zile şi s-ar putea putea să mai treacă două zile perioadă în care nu am mâncat pâine, deci aproape pe nesăturate, dar astea sunt riscurile plecării de acasă, sunt ale mele şi cu o răbdare de nedescris o suport pentru că o merit.

Fana, te rog foarte mult, spune tuturor cu cine vorbeşti de plecarea mea şi la toţi ai noştri că pâinea străinului e foarte amară şi că blestemat să fie cel ce o preferă, în vecii vecilor, să-l ardă tot focul iadului infinit, să nu cunoască liniştea nici dincolo de mormânt, să ştii că scriu aceste rânduri foarte lucid şi tot ceea ce scriu trec prin creier, nu scriu la furie, scriu într-un moment când mă simt foarte bine şi liniştit.

Aici am un program pe care mi l-am impus foarte sever privind organizarea vieţii, fac aproape matematic în fiecare zi acelaşi lucru la ora şi minutul respectiv într-o ordine precisă.

Aş putea spune că după aproape o lună de viaţă aici sunt un alt om m-am schimbat enorm eu nu-mi pot da seama cum am putut să-mi impun un program atât de sever şi să şi pot să-l respect, curioasă e viaţa şi de neînţeles.

Azi e a doua zi de Crăciun la libieni”.

31 octombrie 1979

Jurnalul tatălui (1)

Jurnalul tatălui (2)

Jurnalul tatălui (3)

Jurnalul tatălui (4)

Jurnalul tatălui (5)