cover Cora

Dialog cu jurnalista Cora Muntean

Ce părere ai despre lumea din jurul tău?

Dacă te referi la lume în general, adică lumea mare, mă bucur că suntem atât de diferiți pentru că avem ocazia de a beneficia de o lecție la tot pasul. Pe de altă parte, lumea mare devine tot mai superficială, mai grăbită să caute, mai puțin dispusă să asculte. Dacă e vorba de lumea din jurul meu, adică din imediata mea apropiere, sunt fericită că am un copil, sunt mulțumită că am câțiva prieteni și bucuroasă că există oameni pe care-i prețuiesc.

Suntem haotici, părem rupți de realitate!?

Suntem haotici, dar nu rupți de realitate. Problema este că nu mai putem percepe adevărata realitate, că ni se pare că doar noi suntem deținătorii adevărului absolut, că trebuie să avem mereu dreptate, că nu suntem dispuși să-l vedem și pe celălalt și că suntem îngrozitor de ușor de manipulat. În mod paradoxal, având un acces nelimitat la informație, suntem manipulați tocmai de excesul de informație. În aceste condiții, devenim fie actori într-o imensă teorie a conspirației, fie ne transformăm în sceptici.

Încotro alergăm?

Alergăm mereu după bani, putere și sex. După sex, nu neapărat în sensul că am fi ahtiați, ci după tot ce se traduce prin sex. Cei care au inventat și perpetuat conceptul: „sexul vinde!”, au știut că este cea mai facilă formă de manipulare. Alergăm după bani deoarece aspirăm la o viață fără nevoi și ne dorim foarte multă putere din slăbiciune. În acest timp, sufletul nostru stă undeva deoparte și urmărește, trist și resemnat, jocul nostru haotic. Avem noroc că sufletul nu obosește niciodată și nu moare și are nevoie doar de un mic imbold pentru a se manifesta. Cei cărora le moare sufletul devin niște bestii. Care se bucură de bani, sex și putere. Și, în mod ciudat, sunt admirați, considerați chiar modele de viață.

Care este valoarea morală la care crezi că s-a renunțat în ultimul timp?

La compasiune. Parcă așteptăm, cu simțurile animalice incitate, răul celuilalt pentru a ne repezi să-l lovim și noi. De fapt, nu cred că este tocmai corect „simțuri animalice”, ci mai degrabă animale de pradă. Totul a devenit un formalism: acțiunile de binefacere sunt mai mult pentru a ieși noi în evidență decât pentru binele celuilalt. Sigur, nu generalizez. Există mulți oameni capabili de compasiune, dar, tocmai pentru că este considerată o slăbiciune, sunt discreți în ceea ce fac. Parcă suntem într-o competiție de călcat peste cadavre, dar predicăm altceva. Pentru mine, recenta tragedie a fetei de la Vaslui este relevantă. Eu am un principiu: mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gurile care se roagă. Noi vorbim prea mult și facem prea puțin. Am văzut nenumărate cazuri concrete când părinții suprimau instinctul firesc al compasiunii pe care îl are copilul, pe care-l are orice ființă. Dacă o mamă este cu copilul de mână și văd o persoană căzută în stradă, mama îl trage pe copil și uneori îi mai și spune: e un bețiv, un drogat, etc. Rar se întâmplă să vezi un om căzut și să te gândești că-i este rău.

Între realizarea de venituri și viață ce aleg oamenii mai degrabă?

Circulă o expresie celebră: banii n-aduc fericirea, dar parcă mai bine plângi într-un Mercedes, decât pe o bicicletă. Cred că acesta este răspunsul: oamenii preferă confortul. Parcă altfel li se pare nefericirea trăită în opulență.

Rolul presei care a fost în ceea ce privește evoluția societății românești în ultimii 25 de ani?

Blamată, contestată și tot mai lipsită de credibilitate, în ansamblu, presa a fost cel mai puternic instrument care a determinat evoluția societății. Dacă nu ar fi existat presa, bună-rea, ar fi fost un dezastru. Din fericire, a fost o presă de excelență. Decăderea din ultima perioadă nu trebuie să ne surprindă. Trebuie să ne întristeze, dar nu să ne surprindă, pentru că presa a devenit doar mijlocul prin care politicieni și oameni de afaceri, mai mult sau mai puțin dubioși, își rezolvă interesele. Și, prin cancan, un veritabil instrument de a-i ține departe pe oameni de interesele lor. Presa nu trebuie sa fie gura lumii, ci vocea ei.

Cu ce gând ai intrat în presă?

Cu un gând mare: să fiu o jurnalistă foarte bună.

Ai reușit să te simți împlinită profesional?

Dintr-un punct de vedere, da. M-am simțit neîmplinită atunci când, cu brutalitate și pe nedrept, spun eu, am fost îndepărtată pe motiv de vârstă din câteva locuri. Apoi am realizat că altele sunt motivele de împlinire. Oricum, cred că mai am multe de demonstrat, cred că mai am de învățat și că voi putea face această meserie toată viața, cât timp mă va ține capul și trupul. Mai ales capul.

Sunt oamenii puturoși?

Sunt puturoși cei care au fost învățați și încurajați să fie puturoși, imensa pătură de asistați sociali. Nu, în ciuda stereotipuilor negative pe care tot noi le vehiculăm, nu cred că suntem un neam de puturoși. Dacă am fi, nu am excela în străinătate. Suntem resemnați și avem impresia că nu ne este recunoscută valoarea. Dar asta se întâmplă și din cauza noastră: pentru că promovăm non valoarea și nu știm să ne apreciem, nu știm să cerem. Sau cădem în cealaltă extremă, când avem pretenții mai mari decât capacitățile noastre. Eu cred că cea mai echilibrată formulă este conținută în expresia: nu-mi plătesc bine angajații pentru că sunt bogat, sunt bogat pentru că-mi plătesc bine angajații.

Cum se face că toți strigăm că vrem o schimbare, dar nimeni nu prea vrea să se schimbe pe el însuși? Sau e doar o părere greșită de-a mea!?

Asta e și părerea mea. Ne-am făcut un obicei din a predica apă și a bea vin. Strigăm că țara este murdară, dar aruncăm gunoaie pe jos. Nu respectăm regulile pentru că așa fac și alții (la semafor, de exemplu). Și nu prea suntem solidari când este vorba de făcut; auzim foarte des: „să facă cineva!” Ei, în momentul în care este invocat „cineva”, sigur nu face nimeni. Când vom spune „hai să facem!” și chiar facem, atunci, cu siguranță, lucrurile se vor schimba. Total și în bine.

Ne interesează soarta celui de lângă noi la propriu sau doar așa de fațadă?

Puțin mai sus, când am vorbit despre pierderea compasiunii, am răspuns la această întrebare. Nu ne prea interesează. Sau, ne interesează pe moment. Dacă pornești o acțiune umanitară sau de solidariate de o durată mai lungă și nu ai grijă să o întreții zilnic, în 3 zile e ca și cum nu ar fi existat.

Sunt situații în care oameni cărora nu le-a cerut nimeni să facă ceva sau să se implice să-i ajute pe alții îi înjură pe cei care se implică. Există vreo explicație pentru asta?

Sigur că există. Pentru că multă lume nu mai e capabilă să vadă în gestul binevoitor al cuiva ceva dezinteresat. Sigur vrea ceva, sigur ascunde ceva, sigur.., sigur…, sigur…Apoi, cred că mai este vorba despre invidie. Încă nu reușim să recunoaștem senin că alții sunt mai buni. În momentul în care, învinși fiind, vom avea puterea să întindem mâna și să felicităm învingătorul, apoi, zâmbind să o luăm de la capăt, atunci înseamnă că am depășit handicapul. Oricâtă bunăvoință am avea, nu putem da mâna cu cineva care are pumnii strânși. Trebuie să ne descleștăm, mai întâi mintea, apoi pumnul se va deschide în mână întinsă de la sine. Am scris recent un articol în care elogiam performanțele unui medic specialist în chirurgia cardiovasculară pediatrică. Printre altele, am spus că nu de bani se plânge. Au fost valuri de înjurii și acuze. Dacă spuneam ca se plânge de bani, aceiași oameni l-ar fi înjurat și acuzat că „așa-s doctorii, numai la bani se gândesc.” Pentru unii nicicum nu-i bine. Ar fi bine ca noi, cei care încercăm să găsim partea bună în orice (suntem mulți, doar că ceilalți sunt mai vocali) să îi marginalizăm pe cei pe care nu-i putem convinge.

Ce ai schimba în România?

Chiar dacă recurg la un clișeu, mentalitatea aș schimba-o. Și aș dori să fim mai demni, mai solidari și mai puțin dependenți de politic. Practic, în momentul de față noi ne raportăm la politic cu totul, inclusiv fenomenele meteo le punem tot în cârca politicii. Din păcate această raportare este un bumerang, tot nouă ne face rău.

Ce ai schimba la tine?

Dacă m-aș întoarce în timp, aș schimba prioritățile. Cu siguranță că i-aș dedica fiicei mele mai mult timp decât am făcut-o. În momentul actual, nu știu ce aș vrea să schimb, poate doar ceva fizic: să șterg ridurile.

Jurnalismul românesc mai slujește principiul informării publice?

Presa trebuie să satisfacă nevoia de informare a publicului, nu setea de senzațional. Cred că acum ne aflăm în faza în care satisfacem setea. Și, cu cât o satisfacem mai mult, crește.

Cât este jurnalism, cât este vendetă în spațiul media?

Mai există, e adevărat izolat, jurnalism de calitate. Este o uriașă vendetă, mulți jurnaliști strălucitori și o mulțime de mediocri au acceptat să fie parte a jocului altora. Și cum cine plătește, comandă muzica, ei sunt doar interpreți; unii, prim-soliști, alții, în spate, la trombon.

E greu să fii cinstit în România?

Nu e greu, dar e frustrant. Însă, mai bine să fii sărac decât să nu ai nimic.

Care dintre visele tale le-ai abandonat pe drum?

Am lăsat câteva, dar nu definitiv.

Cum arată omul Cora Muntean văzut din interior?

La ultima ecografie arăta destul de bine. Glumesc. Mi-e greu să-mi fac un portret. Mă bucur că nu sunt egoistă și invidioasă, că îmi place să dăruiesc din timpul meu, din ceea ce știu. Îmi amintesc însă că cea mai flatantă descriere a mea a venit din partea unui politician care mă ura din tot sufletul. Am avut o dispută cu el și mi-a spus: Singurul lucru bun pe care l-ai făcut în viață este fiica ta, ești o mamă extraordinară și atât.

Te rog să ne spui o pildă pe care ai auzit-o în copilărie și care ți-a rămas vie în memorie.

Una pe care o repeta tata mereu: să fii om e lucru mare, să fii domn e o-ntâmplare.

E posibil să ajungem în situația în care să întindem mâinile să ajutăm și mai puțin să acuzăm?

E posibil, sigur. Trebuie doar să ne dorim asta din tot sufletul.

România pare să fie țara hoților și a corupților. Ce zici?

Nu e chiar așa. Când e furtună, în aer se văd doar gunoaiele duse de vânt. Suntem într-o continuă furtună, dar sunt convinsă că va veni și vremea când se vor așeza lucrurile.

Cum îți amintești România copilăriei tale?

România copilăriei mele a fost satul minunat unde mergeam cu vaca la păscut și citeam. De fapt, citeam oriunde, oricând și oricât. Și nu pot decât să le fiu recunoscătoare, în gând, pentru că nu mai sunt, părinților mei, care m-au încurajat să citesc. Când îmi ridicam ochii și priveam cerul pictam cu norii. Când, atunci când unuia din sat i se întâmpla un necaz, săreau toți să-l ajute. Apoi, sunt taberele în care mergeam an de an. Și, nu în ultimul rând, sunt dascălii mei de acolo. Datorită lor și datorită dorinței mamei mele de a mă vedea doctoriță, mi-a fost tare dragă învățătura.

Cum visai în copilărie că va fi România!?

O visam foarte frumoasă. Tatăl meu mi-a cultivat mult dragostea de patrie.

Spune-ne care a fost momentul când ai simțit prima dată fluturi în stomac.

A fost frumos, pe vremea în care întrețineam fluturii cu scrisori trimise prin poștă, deci era ceva durabil. Apoi, a devenit tatăl copilului meu.

Ești grăbită?

Uneori, da. Niciodată în fața durerii cuiva.

Cum ți se spunea în copilărie, ce poreclă aveai?

Cora. Era o marcă de radio. Și, pentru că vorbeam mult, așa mi-a rămas numele.

Privește pe fereastră și descrie-ne ce vezi.

Un copac verde. Lângă el era un copac uscat. Mă bucur că l-au tăiat.

Ce visezi să îți aducă anul acesta?

Sănătate, fericire și noroc fetei mele.

Ia-ți la revedere de la noi.

Să ne vedem/auzim cu bine!