Aventuri către roata de rezervă

Multe sunt de spus, multe de discutat, dar astăzi, chiar cu riscul de a părea defazat, rupt de realitate, vreau să relatez un episod care mi-a revenit în memorie zilele trecute. Așa… Discutam cu prietenii mei, marțea ne întâlnim și povestim tot soiul de baliverne, băteam apa în piuă. Discuția a derapat către un subiect ușor tehnic, moment în care am sărit în sus.
– Fraților, stați așa, să vă spun una bună, atât de bună încât o să refuzați că e reală.
S-au uitat toți la mine, au sorbit din paharele, cănile, mă rog, fiecare din ce avea în față, au făcut ochii mici și m-au fixat cu privirile…
– Prin anii de după Revoluție, constatând că sunt un copil aproape de calitate, un tânăr care promite – deh, care părinte nu-și vede odrasla astfel!? – mama și tata au decis să îmi cumpere și mie o mașină la mâna a doua. Am mers în târgul de mașini de unde ne-am întors acasă cu un Fiat Ritmo. Un benzinar de 1,6 l, motor turat. Când l-am cumpărat am mers cu vânzătorul în probă, atunci m-a pus la curent cu noutățile tehnice. Pentru mine era un salt uriaș, de la Dacia tatălui, pe care o conduceam când îi furam cheile, la mașina italiană.
– Tinere, îmi spunea omul, roata de rezervă este sub portbagaj, pentru a avea acces la ea trebuie să folosești cheia de roți, în portbagaj este o gaură unde introduci capătul celălalt al cheii și desfaci un șurub. Așa o să cadă rezerva în afară.
– Am înțeles, am zis eu, nerăbdător să-mi preiau noua mașină.
S-a făcut târgul, am folosit mașina luni de zile, ce mai, era o încântare. Până într-o zi…
Am decis să merg către foștii mei socri. Pe drumul de la Urziceni către Pogoanele întâlneai greu vreo mașină. Bucuria mea. Îi dădeam talpă și mă mândream cu mașinuța că este stabilă, că este nervoasă, că este silențioasă…
Buf!!!…
Un zgomot infernal m-a făcut să mi se ridice părul în cap. Am dat cu roata într-o groapă de toată frumusețea. M-am gândit la ce este mai rău. Pivoți distruși, amortizor rupt, bieletă, rulment, fuzetă… M-am liniștit când am văzut că janta era strâmbă. Lasă, că se îndreaptă – mi-am zis eu… dar abia acum urma bucuria. Trebuia să scot rezerva pe care nu o folosisem niciodată. Scot cricul, ridic mașina, scot roata de pe fuzetă și mă deplasez către portbagaj să iau rezerva. Cauta gaura de care îmi povestise vânzătorul mașinii și despre care îmi aduceam vag aminte. Mă uit în stânga, nimic! Mă uit în dreapta, tot nimic!! Ridic preșul din portbagaj, nici țipenie de vreo gaură. Măi să fie, mi-am mârâit în barbă. Pe drum nu trecea nimeni, soarele era sus pe cer, iar eu în câmp cu mașina. Mă bag sub ea, văd roata, era prinsă frumușel la locul ei. Văd că suportul mergea către portbagaj, dar nu se vedea nimic.
Stau, privesc lung, mă scarpin în cap, tușesc… Nicio idee salvatoare! Mă apuc și desfac stopurile, masca din spate, dau jos spoilerul… Să văd unde, Dumnezeu, trebuie să fie șurubul ăla. Vreau să vă spun că am deschis un atelier auto în câmp de toată frumusețea. Cred că i s-a făcut milă de mine, lui Dumnezeu, că, pe drumul pe care nu circula nimeni, apare un… Fiat Ritmo. Unul exact ca al meu. Oprește și din el coboară șoferul.
– Aveți probleme?
Mă uit la el să văd dacă e întreg și îi răspund cât de calm pot:
– Încerc să scot rezerva și nu găsesc cum. Am început să demontez să văd ce și cum, trebuie să ajung și la ea.
Recunosc că am vrut să fiu spiritual, dar nu am luat în calcul că interlocutorul meu este.
– Și de ce nu ați început să demontați din față, că era mai palpitant. Aveți cheia de roți?
– Da!
Ia omul cheia, merge în spatele mașinii, ridică portbagajul, dă chederul la o parte (se umflase și astupa gaura cu pricina), bagă cheia înăuntru, învârte de două ori și… iese roata.
Am montat rezerva în 5 minute, dar am mai stat două ore să reasamblez mașina.