Mirel Palada, despre el, munca lui și realitățile României

Nu o să vă spun cine este Mirel Palada, pentru că internetul colcăie de informații în sensul ăsta. Am vorbit de câteva ori la telefon, am mai schimbat câte un mesaj, iar după ce a plecat de la Guvern i-am trimis câteva întrebări și l-am rugat să răspundă. La unele dintre ele a răspuns… vedeți voi cum. Ideea este că dialogul, așa cum obișnuiesc pe blogul ăsta, nu este unul scorțos, dar nici lipsit de conținut. Dialogul este unul artificial, pentru că eu știu că interviul e o discuție „pe viu”, nu, așa, trimiți întrebările și primești răspunsurile, dar asta o să constatați abia la final…12249991_1082695468409515_9115828989227640725_n

Ce se întâmplă cu oamenii când ajung la decizie de li se schimbă percepția asupra lumii? Sau este doar o părere!?

Se întîmplă drumul Damascului, uneori. Alteori nu se întîmplă nimic. Depinde de cît de importantă e schimbarea. Dacă pînă acum nu-ți plăcea ceaiul verde și dintr-o dată cineva te-a convins să-l bei și-i simți gustul diferit, parcă nu-i așa de rău, e ceva. Dar nu se schimbă lumea prea mult.

Ca și cu ciorba de burtă. Că-ți place, că nu-ți place, că a început dintr-o dată să-ți placă, sau că te-ai lăsat de fumat după ce o viață întreagă ai pipat două pachete pe zi… Schimbări.

Dacă dintr-o dată, sau încet-încet, îți dai seama cît de prost ai fost cînd ai crezut în toate păcălelile lui Băsescu, atunci e altceva. Au fost suficienți votanți de-ăștia de-ai lui care încet-încet și-au dat seama cît de mult s-au dus după fentă.

De regulă, pentru că e vorba totuși de o întrebare generală: cu cît investești mai multă emoție în a crede ceva, cu atît îți vine mai greu să o pui la îndoială și să te uiți în oglindă, să discuți cu tine însuți. Se numește rezolvarea disonanței cognitive și pe ea s-au construit imperii.

Ține minte: disonanța cognitivă. Un ciment mai puternic decît cel mai puternic beton.

Cât timp pierdeai să bei cafeaua la Guvern și ce subiecte se abordau în momentele alea!?

Orice, dar pînă la cafea! Beau litri de cafea pe zi. Eu beau cafea în aceeași măsură în care alții respiră. Am o singură dependență: de cafea, de Pink Floyd, de ciorbă de burtă, de primăvară, de Bach și de Sopranos 🙂

Glumesc. Să știi că socializarea în rîndul unei instituții contează foarte mult, indiferent dacă această instituție e publică sau privată. Se numește grooming simbolic și transmite un mesaj foarte important: me good, you good, therefore we good.

Nu cu băutul cafelei se pierde cel mai mult timp în Guvern. Ci cu ce se pierde de regulă timp și în alte instituții, tot așa, fie publice, fie private: cu ședințe lungi.

Care era porecla premierului?

„Șefu” :p. În discuțiile la care nu participa, era interesant să vezi cum unii îi ziceau „Victor” pentru a scoate în evidență apropierea și familiaritatea față de el. Recunosc că și eu am căzut de multe ori în păcatul acesta.

Ce a fost greșit în activitatea cabinetului pentru care ai lucrat?

Cum să fie ceva greșit?! Doamne ferește! Am fost perfecți și am înfrînt 🙂 Neah. La întrebarea asta nu-ți răspund. Nu vreau să fac Breaking News. Știu ce am greșit. Nu spun decît cu lampa în ochi și cu aparatul de sudură înfipt în mînă.

România este sau nu independentă? Cum ai simțit asta de acolo, din palatul Victoria?

Cu excepția unor puține țări privilegiate, acele puteri mari și colosale și cele mai foarte perfecte, pentru că au putere economică și portavioane, nici o țară nu e cu adevărat independentă zilele astea pe globul ăsta din ce în ce mai mic. E o interdependență care evident că e frustantă, dar pe care nu o poți ocoli. Globul, acest sat mai mare.

Oricît de mult le-ar plăcea unora de cît de curajoase sînt Ungaria sau Polonia, ca să dau exemplu de pe aici, de prin părțile noastre, să știți că nici alea nu sînt cu adevărat independente. Uitați-vă la cine deține părți importante din economia lor și veți vedea că mare parte din ce fac ei acolo e frondă de fațadă.

Nu, nici România nu e independentă. Din momentul în care a ales să intre în Uniunea Europeană a pierdut o bucățică de independență și bine a făcut că a intrat în UE și că a acceptat acest compromis, așa cum l-au acceptat și celelalte țări împrejur.

Cum se simte asta de la palatul Victoria? Cu detașare realistă, fără amăgiri și false pompierisme și cu aplecare asupra interesului național. Dacă înțelegi că e un joc care nu e de sumă nulă și că țara are de cîștigat de pe urma acestei afilieri instituționale internaționale, înseamnă că ești om de stat. Dacă nu, înseamnă că n-ai ce căuta acolo.

Ți-a fost teamă vreodată la locul de muncă!?

Da. Permite-mi să nu intru în detalii. Mă mîndresc că sînt un pufos curajos, dar au fost momente în care am fost doar un biet pufos pe persoană fizică. Și nu-i fain. Nu vrei să știi.

Câtă superficialitate este în aparatul public?

Tot atîta cîtă este și în restul societății. Sînt și oameni serioși în aparatul public, care muncesc de le sar capacele pe bani puțini, sau mai puțini decît merită. Sînt și loaze care nu pot fi date afară – trăiască Legea Funcționarului Public. Sînt și ticăloși iremediabili. Sînt și oameni cu sufletul curat și care chiar își doresc binele public. Sînt de toate. Aparatul public n-are cum să fie altceva decît o oglindă a societății.

Ruptura dintre cetățeni și instituțiile statului poate fi reparată curând? Există ea real sau e doar o percepție greșită din partea cetățeanului!?

Întrebarea e prea generală și, în consecință, difuză, confuză. Sînt instituții publice în care românii au încredere și se bazează pe ele. Armata, primăria, ca să dau doar două exemple – dar mai sînt și altele. Sînt instituții publice pe care românilor le place să le urască (știi tu fraza aceea „we love to hate them”), dar de care nu-și dau seama că fără ele ar fi mult mai nasol. Parlamentul, de exemplu.

Deci cum să-ți răspund eu la întrebarea asta, pufosule? E ca și cum m-ai întreba: în timpul anului, e frig afară sau e cald? Uneori e frig, uneori e cald.

La partea a doua a întrebării iar e o hoțomăneală. Nu există realitate și percepție. E o dihotomie falsă. Percepția e realitate. Percepția definește realitatea. E axioma de la care pleacă orice cunoaștere socială. Nu poți să crezi că există ceva acolo, out there, imuabil și esențializos și perfect, numit realitate, și altceva diferit numit percepție.

Există doar percepție, pufosule. Pînă și fizica cuantică ar veni să-ți spună asta. Cum, de altminteri, nu există nici percepție bună sau proastă. Poți cel mult să spui că unii percep lumea diferit de tine și nu ești de acord cu această percepție. Știi tu cum spunea premierul: poporul are întotdeauna dreptate.

Mi se pare mie sau vorbim despre construcții publice fără a avea la bază valori ale poporului român?

Outch. Iar începi. Nu există realitate socială în afara valorilor. Indiferent ce fac oamenii, comportamentul lor e ghidat de anumite valori. Că ești sau nu ești de acord cu ele, asta e altceva.

Uite, de exemlu, cazul recent cu copilul emigranților români din Norvegia. Părinții copilului se ghidează după anumite valori. Norvegienii după altele. Aceste două seturi de valori sînt în conflict.

Cine are dreptate? Depinde pe cine întrebi. Unii îți vor spune că părinții. Alții îți vor spune că reprezentanții statului norvegian. În funcție de valorile lor, ale celor care răspund la întrebare.

Repet: nu există valori bune și valori proaste. Există doar valori cu care să fii de acord și alte cu care să nu fii.

Cum ar trebui să fie România în funcție de ceea ce e în capul nostru, asta e altă întrebare. Dacă mă întrebi pe mine, cu siguranță am un răspuns, unul care s-ar putea să nu-ți convină. De aceea nici nu ți-l spun. 🙂

Cum se manipulează opinia publică prin sondaje?

Prezentînd doar sondajele care au rezultate convenabile celui care dorește manipularea și ținîndu-le pe celelalte, neconvenabile, la sertar. Punînd întrebările în așa fel încît să cristalizezi anumite opinii publice care sînt de fapt mai puțin cristalizate (caută articolul lui Bourdieu „Il n’y a pas d’opinion publique”). Și asta fără să-ți dau răspunsul care probabil ți-e cel mai convenabil: falsificînd datele.

Nu-mi place întrebarea ta. Implicit lasă de înțeles că sondajele sînt proaste și ticăloase și prostesc lumea. Ai o părere tare proastă despre profesia mea, pufosule. Cel puțin la fel de proastă precum am eu despre profesia ta, pufosule. Despre nobila profesie de jurnalist.

Dacă sondajele ar fi proaste și ticăloase, nu s-ar mai face. La fel ca și la jurnalism. Dacă lumea n-ar mai avea nevoie de jurnalism, nu s-ar vinde, nu s-ar mai căuta, nu s-ar uita lumea în gura voastră, ar trebui să vă recalificați, strungari, brutari, ce știți voi mai bine să faceți pe lîngă jurnalicitate. La fel și cu sondajele. Sînt căutate, deci sînt bune. Cînd n-or mai fi căutate, nu vor mai fi bune și va fi cazul să mă reprofilez. Ceva bătaie știu, ceva vorbe am la mine. Deci nu-mi fac probleme. Ori mă fac taximetrist, ori jurnalist.

Pufosule care ești tu pufos și ai o părere proastă despre profesia mea. Te bat!

În ce direcție merge România din punct de vedere politic?

În direcția integrării europene, poate o integrare mai mare decît și-ar dori o parte din societate. În direcția simplificării după principalele curente politice europene. Și în direcția unei primeniri asistate de alte instituții.

Politicienii au fost copii răi și au mîncat tot din farfurie, n-au mai lăsat deloc, au mai cerut chiar și porție suplimentară, au făcut pipi în ghete și nu și-au făcut somnicul de după amiază și acum tovarășa educatoare le dă nana la popou și le pune DNA-ul pe spinare, să vadă și ei cum e să trăiești într-o democrație adevărată.

Suntem un actor cu un cuvânt de spus în construirea deciziei la nivel european sau suntem în partea de execuție?

Nu. Nu sîntem un actor cu cuvînt de spus la nivel european. Nu ne ajută nici puterea economică, nici cea tehnologică, nici cea politică. Sîntem o gubernie. Dar să nu mai spui la nimeni, că vine DNA-ul și pe urmă ne explică amîndurora cît de bine e să trăiești într-o democrație adevărată.

Ce lipsește poporului român?

Dincolo de toate trăirismele pe care le vei auzi proferate de către cei care cred că dacii i-au învățat pe romani limba latină și că avem o parcare subterană de OZN-uri sub Bucegi, ne lipsesc apetența pentru risc, organizarea pe termen lung și apetența pentru educație (cu toate cele aferente acestei distracții aspre: muncă, învățat pe brînci, amînarea gratificării).

Dar încet-încet se rezolvă toate. Apetența pentru risc ne-am elaborat-o în acești douăzeci și ceva de ani, drept pentru care avem o generație de decreței care au plecat în Vest la fel precum plecau coloniștii americani în Vestul sălbatic, după o viață mai bună și înfruntînd greutățile. Organizarea pe termen lung o să ne ajute Merkel și DNA-ul de o să fim foarte organizați. Iar apetența pentru educație o să o căpătăm cînd o să vedem că nu se mai poate altminterea.

L-ai sfătuit pe Victor Ponta cum să se apre de acuzațiile de plagiat? Cum!?

Nu, nu l-am sfătuit pe acest subiect.

Rolul consilierului în politica românească este foarte clar sau e privit ca un domeniu unde să primească o pâine și truditorii din campaniile electorale?

Depinde de client. Sînt clienți care vor să audă doar ce le place să audă, refuză să le pui oglinda în față, în capul lor ei sînt cei mai foarte perfecți și le știu ei oricum mai bine. Sînt alți clienți care așteaptă totul de la consultanți. Sînt alții care ascultă, cumpănesc, aud și o opinie și alta și uneori țin cont, alteori nu, trec prin filtrul lor propriu.

Depinde evident și de consultant. De regulă, supraviețuiesc consultanții care sînt suficient de pricepuți încît să știe să dea sfaturi bune și să aleagă doar clienții care merită să fie consiliați.

Care a fost cel mai frumos compliment pe care l-ai primit și cea mai urâtă înjurătură!? (Asta e întrebare de la nevastă-mea.)

Sînt precaut în privința complimentelor, pentru că lumea politică e plină de lingușitori. Zău dacă-mi dau seama care e complimentul cel mai frumos pe care l-am primit. Fie nu am primit complimente, fie le-am tratat cu mefiență.

Nici nu mai știu. Probabil cînd mi s-a spus că sînt blond și înalt și frumos și cel mai foarte perfect și că aduc ușor din profil cu Alain Delon, atunci m-am simțit ușor măgulit 🙂 :p

Glumesc. Probabil cel mai frumos compliment l-am primit de la copiii mei și de la studenții mei și de la discipolii mei, cînd îi văd că țin cont de ceea ce le spun și cînd îmi dau seama că sînt un model pentru ei.

Cea mai urîtă înjurătură? Toate sînt urîte, pufosule. Și am primit destule. Nu ești cu adevărat persoană publică dacă nu ești înjurat de hoarde de înjurători. Ohoho! Am frigiderul plin. Dar mergem înainte. Ce nu ne omoară ne întărește.

Transmite salutări doamnei din partea mea. Se pricepe la întrebări! 🙂

Poți să identifici cea mai nefericită zi din viața ta?

Cred că și pe asta am uitat-o. Trăiesc într-un prezent continuu, dragule, și încerc să nu țin cont prea mult de trecut. Sînt mai zen decît prevede Codul Fiscal. Am amintiri urîte din viață, dar nu pot să spun că a fost vreo zi care să mă fi lovit iremediabil și cocoșător. Mi-au murit oameni dragi. Am pierdut alegeri. Am pierdut proiecte. Am fost dezamăgit de persoane la care țineam. Viața te lovește în felurite feluri. Dar viața merge înainte.

Dacă ai putea să ai orice femeie din lume, care ar fi sau cum ar trebui să arate?

Onorată instanță, cinstit juriu și restul membri DNA în civil, rog să se consemneze că această întrebare este o capcană care evident că soția mea va citi acest interviu și onorată instanță, nu-i frumos să pui capcane în fața oamenilor politici care ei e puri și frumoși și nevinovați și nu se uită după alte femei decît după soțiile lor. (Auzi, și întrebarea asta tot soția ta ți-a sugerat-o???).

Deci răspunsul e clar. Deci da. Deci nu știu cum să-ți spun să înțelegi dumneata, dar asta e o întrebare pe care pînă și Mircea Geoană ar fi evitat-o, Mihaela dragostea mea. Ce vrei să-ți spun? Uită-te în ochii mei și spune-mi ce vrei tu să afli de la mine, că oricum nu-ți spun 🙂 🙂 🙂 Știi cum vorbesc politicienii o zi întreagă și tot nu răspund la întrebare, dacă nu le convine?

Pufosule. Cine zici că ți-a sugerat această întrebare?…

Lăsînd gluma la o parte, ești și tu suficient de matur, așa ca mine, încît să știi că nici nu-i frumos, nici n-are rost să tînjești după altă femeie, că de-aia s-a inventat familia și fidelitatea și de-aia s-au inventat filmele și mai ales alcoolul.

Însă dacă mă întrebi care e cea mai frumoasă femeie de pe lume după capul meu, atunci răspunsul este simplu, îl știu de ani de zile: în afară de soția mea, lumina ochilor mei, cea mai frumoasă femeie e Isabelle Adjani. They don’t make them like her anymore.

Pufosule. 🙂