Amintiri cu bunici

 1Ei sunt bunicii mei, părinții tatălui meu, Tudora și Nicolae. Sunt ultimele amintiri pe care le am cu ei. Oameni faini, simpli, în cămăruța lor am auzit povești cu tâlc, am învățat prima rugăciune, acolo am învățat „El Zorab”. tataie îmi povestea mereu despre pățaniile lui pe front, iar mamaia era ostenită de munca la câmp și în gospodărie. În ciuda greutăților prin care au trecut, niciodată nu au uitat să râdă sănătos, să plângă din suflet atunci când aveau motive. Dar ceea ce mi-a rămas bine întipărit în minte este dragostea cu care o înconjura tataie pe „femeia” lui. Aveau glumele lor, în diminețile reci de iarnă se ridicau zâmbind din așternuturi și se bucurau de zorii zilei ce se ițea.
Gustul meselor de dimineață cu ceai de tei, brânză, slănină – în sud, la mitici, i se spune șuncă – și pâine prăjită pe plită nu îl pot lăsa să se piardă. Niciodată nu i-am auzit să se plângă de ceva. Tat20130317_074731aie, când îl mai pridideau nevoile spunea apăsat o singură dată: „sărăcie, sărăcie, te-ai avut cu tata bine, acum te ai și cu mine!”, după care revenea la starea lui naturală – un om echilibrat, înțelept, cu judecată așezată.
Dar să revin la iubirea lor. Înainte să moară, tataie i-a spus așa: femeie, îți mulțumesc pentru viața trăită laolaltă!
Bunica a mai trăit vreo opt ani după el. Mi-o amintesc gârbovită, desculță, uneori lua ciorapi de lână în picioare și venea zilnic pe la noi să ne vadă. Venea și pleca, pentru ca a doua zi să vină iară… Așa fără niciun motiv.