Avanpremiera unei vieţi

Stăteam în seara asta de vorbă cu câţiva amici buni. Depănam amintiri, flecăream despre diverse, când mi-a venit în memorie o păţanie din copilărie…
În copilăria mea am trăit o vreme câteva nemulţumiri legate de faptul cum înţelegeau părinţii să mă educe. Mă mai răzvrăteam când nu înţelegeau noile tendinţe în ceea ce priveşte modul de abordare a vieţii. Fleoşc. Asta o spun acum…. Dar să revin la firul poveştii. Vecinii noştri aveau cinci copii. Duceau o viaţă destul de agitată, palpitantă pe alocuri. Într-o comunitate cu şapte suflete, fiecare cu dorinţele lui, cu nevoile lui, cu aspiraţiile lui, e destul de greu să spui că viaţa e monotonă. Nu era aşa, compromisurile pe care le mai făceau părinţii obosiţi de a se îngriji să pună masa zilnic celor cinci feciori erau cele referitoare la supravegherea lor. Uneori îi mai lăsau să meargă la oraş, în Bucureşti, singuri, să se distreze. Nu ratau bâlciul de primăvară, cum nu ratau nicio altă ocazie de a merge să plimbe prin Capitală. Nu era departe, 15 kilometri!
Eu, îmi revedicam acelaşi drept, de a merge şi eu singur la oraş. Aş, ţi-ai găsit!… „Nu se poate aşa ceva, eşti prea mic!”, îmi spuneau ai mei. Mă duceau ei să mă plimbe, pe unde credeau ei că e bine, să văd ceea ce credeau ei că e potrivit, să mănânc ceea ce e recomandat pentru un organism ca al meu aflat în plină creştere. Teama lor de a nu mă vedea în faţa vreunui pericol se tampona frontal de pornirile mele, de încercările mele de a-mi deschide aripile. A durat vreo doi ani toată această dispută. Până când am împlinit 14 ani, în primăvara lui 1984, când m-am văzut cu primul buletin de identitate. Prin iunie, la rugăminţile mele tot mai fierbinţi am auzit din gura tatei: „Bine, mâine pleci la Bucureşti, singur”.
Greu am adormit în seara aia. Dimineaţa am sărit din pat înainte să sune ceasul deşteptător pe care îl pusesem într-o oală metalică printre linguri şi furculiţe. Asta era metoda să facă gălăgie mai mare. Erau ceasurile alea cu sonerie, cu clopoţel, pe care trebuia să ai grijă se le întorci cu cheiţa seara înainte de culcare. Uitai despre trebuşoara asta, erai gata!… Pierdeai trenul, rata, era o tragedie. Aşa, deci, mă scol înainte de ora stabilită, mă îmbrac şi plec din timp la gară. Aveam tren la 7,30.
De aici mi-am luat zborul în viaţă…
La ora opt fără zece eram în Bucureşti. Din gară am luat autobuzul 116 şi am ajuns în orăşelul copiilor, actualul Parc al tineretului. Eram singur pe acolo. Se deschidea abia la ora 10. Mă plimbam pe alei cu gândul aiurea, căscam gura la ce e în jurul meu, mă simţeam OM MARE. Aveam buletin, singur în Capitală, ce mai, daravelă serioasă!
– Bă, ia stai aşa!, aud o voce din spatele meu şi o portieră trântită cu furie.
Când mă întorc era MILIŢIA. Dintr-o Dacia 1300, vopsită alb-albastru, a coborât un nene şi a venit la mine.
– Ce cauţi aici!?
Am rămas mut nu ştiam ce să răspund.
– Mă plimb.
– Eşti smecher!? Hai!!!
Mă ia şi mă bagă în spate, pe bancheta din spate. Acolo un câine, un ciobănesc german, s-a uitat la mine, după care, văzând cu nu sunt un pericol, şi-a continuat somnul. Eu tremuram ca varga de frică. Nu ştiam cu ce greşisem. M-au plimbat miliţienii pe aleile parcului până la o căsuţă în formă de ciupercă sub a  cărei streaşină scria cu litere de tablă ruginită „vată de zahăr”.
– Spune, mă, ce faci aici!? Cuţit ai!?
M-a percheziţionat unul dintre ei, a găsit buletinul. În timp ce unul citea cine sunt, celălalt era ocupat. Îmi dădea palme şi era curios să afle de ce mă plimb eu singur prin parc dimineaţa.
La un moment dat, m-au lăsat să plec, dar nu înainte să-mi mai şteargă una după ceafă şi să îmi recomande „să am grijă”.
Prima mea plimbare singur a avut rolul să îmi prezinte jungla în care aveam să mă preumblu zilnic.