Laura1

Interviu pe facebook cu Laura Nureldin

Când am văzut-o întâia oară era… Nu mai știu, dar de atunci pot să spun că sunt un fan al ei. A fost sărbătoare când mi-a acceptat cererea de prietenie pe facebook. Asta o află și ea acum, faptul că… Stați așa, e vorba despre Laura Nureldin, fata care prezintă știri. M-am tot învârtit, m-am răsucit până când i-am propus să accepte un interviu. Răspunsul a venit rapid, da. Am trimis întrebările, am primit răspunsurile, iar finalul l-am realizat în timp ce eram pe stradă, era să dea și o mașină peste mine. Am scăpat, deci, iată ce si cum… (Fotocredit: Adi Popa)

– Eşti mulţumită de viaţa ta?

Da.

– Ce ai vrea să îmbunătăţeşti!?

Aş vrea să mă pot relaxa mai mult. Nu în sensul de a sta degeaba – sunt incapabilă de asta – ci de a reuşi să privesc unele lucruri cu mai multă detaşare. Pe modelul „not my circus, not my monkeys”. Asta nu prea-mi iese. 🙂

– Când ţi s-a spus că eşti cu nasul pe sus şi în ce context?

Mi s-a spus asta de mai multe ori, de oameni care nu mă cunoscuseră încă.

– Ai primit vreodată flori furate din parcuri, cimitire etc.!? Povesteşte.

Nu, dar mi-ar plăcea. :)))

– De ce se luptă femeile să fie egalele bărbaţilor, este asta o dovadă de forţă sau o renunţare la ascendentul lor?12144959_10207001456850506_6498211328331494018_n

Nu cred în ascendentul femeilor sau al bărbaţilor. Cred, însă, în diferenţele dintre noi. Pe care e bine să le păstrăm. Cât despre lupta pentru egalitate, cred că lucrurile s-au întâmplat cam aşa: ei au spus „nu sunteţi în stare”. Femeile au răspuns „ba da”. Şi au câştigat pariul. Doar că n-au ştiut ce să mai facă după aceea, aşa că au rămas cu TOATE responsabilităţile. Unele femei. Altele nu-şi asumă nicio responsabilitate. Ca şi unii bărbaţi.

– Răstoarnă-ţi poşeta, fă o poză, trimite-o şi spune despre fiecare obiect pe care îl ai acolo de ce îl porţi după tine.

Nu fac aşa ceva. Tot ce pot să spun este că, atunci când cineva îmi ridică poşeta şi mă întreabă „Da’ ce dracu’ cari în ea?!”, răspunsul meu este, invariabil, „Tot”. De ce? Poate-mi trebuie la ceva. :)))

– Mârlănia sau analfabetismul, ce ai eradica prima dată!?

Mârlănia. Pentru că, unui om educat, poţi să-ţi spui că a greşit sau că ar fi bine să înveţe să citească fără să te temi că o să auzi, în replică „da’ ce, fă, ce, e treaba ta?”

– Ai început să vorbeşti greu în copilărie!?

Nu. Am început să vorbesc la câteva luni. Şi nu m-am mai oprit de atunci. :)))

– Care este abaterea de la regulile limbii române care te deranjează cel mai mult!?

Ooo… nu pot să aleg. Fiecare expresie folosită greşit, fiecare dezacord, fiecare siluire a limbii române aproape că îmi provoacă rău fizic. Poate şi pentru că bunica mea, Elena Cazan, a fost o minunată şi exigentă profesoară de Limba Română.

– Tensiunea din societate a fost generată şi de presă, crezi că o presă insensibilă la nulităţi şi mizerii ar putea să fie debutul unui tratament social!?

Presa o fac oamenii, nu androizii. Aşa că presa nu este altceva decât o reflexie a societăţii.

– Eşti sociabilă sau preferi să stai singură în timpul liber?

De cele mai multe ori prefer compania oamenilor. Îmi place să fiu cu prietenii, cu familia, cu oamenii apropiaţi, care îmi fac bine. Am, însă, şi momente în care îmi sunt mai mult decât suficientă. 🙂

– Când ai gătit ultima dată şi ce anume!?

Ieri. Omletă cu piept haiducesc, cu brânză de capră şi cu ceapă.

– Care este mâncarea ta preferată? Mă refer aici la o mâncare pe care să o găteşti tu.

Nu am o mâncare preferată. Mănânc ce am poftă, când am poftă. De gătit… atâta timp cât am „public”, gătesc aproape orice.

– Care este gestul pe care nu l-ai accepta din partea unui bărbat?

Încercarea de a mă cumpăra. Şi trădarea.

– Dar din partea unei femei?

La fel.

– Care a fost situaţia cea mai emoţionantă pentru tine? Povesteşte.

Întâlnirea cu tatăl meu, pe care îl credeam mort de peste 30 de ani. Atunci m-am simţit întreagă.

– Dar momentul pe care te chinui să-l uiţi?

Am uitat. 🙂

– La știri te simţi specială? Oare de ce?

Nu, nu mă simt specială. Sunt doar un om care munceşte. Şi, de multe ori, e o muncă ingrată, atunci când tu eşti aducătorul de veşti proaste. Dar e o muncă frumoasă.

– Care e cea mai mare dorinţă a ta!?

Vreau să se îndeplinească, deci nu spun. Şşşşt!…

– Dar cea mai mare temere?

Cuvintele materializează. Nu vreau să dau viaţă fricii.

– Ce faci prima dată când deschizi ochii dimineaţa?

Zâmbesc.

– Când te temi, te rogi? Cum?

Când mă tem, înjur. Mă rog când mulţumesc. Bine, OK, mă mai rog şi când mă tem, dar niciodată cu formule din cărţi. Doar cu formule din suflet.

– Ce sunt şotronul, lapte gros, leapşa, pitita, nu te supăra frate!?

Jocurile copilăriei mele.

– Cum se derulau casetele de la casetofon (sic!) pentru a se proteja motorul aparatului?

Aaaa… asta e simplu de tot: cu pixul. Creioanele nu erau bune, că se tocea lemnul şi nu puteau fi folosite de multe ori.

– Te-ai simţit vreodată stânjenită în direct de ridicolul vreunui subiect? Care, cum ai făcut faţă etc.

Da. Era o ştire despre moartea stupidă a unei mondene. Am avut şi o intervenţie telefonică a unui domn pe acest subiect. M-am temut că nu o să iasă bine momentul. Iar eu, când mă tem… vezi mai sus… 🙂 Dar nu, nu pe post.

– Ce sfat le dai tinerelor care vor să fie vedete?

Nu vă doriţi să fiţi vedete. Doriţi-vă să fiţi bune la munca voastră. Atunci aveţi şanse să deveniţi vedete. Altfel, o să fiţi doar nişte ţuţu despre care vorbeşte lumea.

– Cumpărăm mai mult ambalaj decât conţinut?

Ambalajul ne face curioşi în privinţa conţinutului.

– Ce-o să faci când nu o să mai faci televiziune?

Nu ştiu.

– De ce ai acceptat interviul ăsta!?

Nu trebuia?!

– Ia-ţi la revedere de la noi în aşa fel încât să ne dorim următorul interviu cu tine.

#binepa