cover

Interviuri pe facebook: Ada Beraru simte enorm, dar nu vede monstruos

Nu am mai publicat de ceva vreme niciun interviu din ăsta. Care a fost motivul exact nu aș putea să spun, cert este că așa a ieșit. Sunt de părere că dacă un lucru nu se întâmplă înseamnă că nu trebuie să fie. Într-una din zile am primit un comunicat pe mail și deodată s-a făcut lumină, m-a apucat dorul de interviu. Ada Beraru este jurnalist, licențiat în litere, o fată firavă, dar puternică, un om căruia i-am propus să discute despre ea. Nu a fost ușor să o conving, pentru că era curioasă să știe de ce ar trebuie să acorde acest interviu, ce merite extraordinare o recomandă. I-am spus că nu mă interesează senzaționalul, că scopul este o discuție firească, despre preocupări firești. Și am ponit la drum, deci nu a fost nici foarte greu să o conving…

– Eşti mulţumită de viaţa ta? Ce ai vrea să îmbunătăţeşti!?

– Sunt extrem de mulţumită de viaţa mea! Sunt fericită şi recunoscătoare pentru tot ceea ce am şi pentru tot ceea ce am… primit, probabil ca daruri, de la Viaţă. Am trecut prin destule greutăţi şi momente de criză şi tocmai acestea m-au învăţat să apreciez şi să mă bucur de ceea ce am. Ce aş vrea să îmbunătăţesc… Desigur, sunt multe lucruri care ar putea fi mult mai bune decât sunt: un buget mai mare pentru proiectele mele, apariţia unui om care să mă completeze, apoi copii… Dacă primul aspect ţine de mine, aşa că lucrez la el, pe cele din urmă nu le pot aduce eu în viaţa mea… Oricum, una peste alta, sunt un om care este foarte bine (să spunem) cu ceea ce are, un om liniştit, adeseori bucuros şi fericit. Un om aproape împlinit. Aş îmbunătăţi, în schimb, multe la mine însămi: mai bună (uneori), mai fermă (alteori), mai organizată, mai înţeleaptă, mai, mai, mai…

– Când ţi s-a spus că eşti cu nasul pe sus şi în ce context?

– …cu nasul pe sus… Eram în clasa a cincea, cred şi – la fel ca multe dintre fetiţele din anii ’90 – mi-am făcut un „oracol”. Ţin minte că o vecină din bloc a completat şi ea, iar la întrebarea: „Ce schimbare mi-aţi recomanda?”, ea a scris: „Să nu mai fii aşa de încrezătoare în tine” (n.r. râd). Râd, pentru că eu, de fapt eram foarte, foarte timidă. Ţin minte că m-am dus la mama, i-am arătat oracolul şi am întrebat-o: „Uite, mama, ce mi-a scris X! Tu ce înţelegi de aici?” Eram foarte emotivă şi timidă, de asta mi s-a părut cumva nedrept ce mi-a scris vecina mea. Nejustificat, aşa mi sa părut. Ca dovadă că eram timidă, de altfel, am cântat aşa de prost în faţa clasei, tot în clasa a cincea, când s-a făcut selecţia pentru corul şcolii, că a râs toată clasa de mine, iar profesoara de muzică mi-a făcut semn, cu condescendenţă, să stau jos şi m-a refuzat. Mama mea, căreia i-a plăcut mereu să cânte, a fost foarte dezamăgită, când i-am povestit ce am păţit… Peste câteva luni doamna profesoară m-a pus din nou să cânt şi, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar vocea mea a sunat în sala de clasă ca un clopoţel. Toţi colegii au întors capetele, iar profesoara a rămas stupefiată! Nu-i venea să creadă că nu m-a ales vocea întâi la cor! Iar colegele au spus că prima oară doar m-am prefăcut, ca să nu vin cu două ore mai devreme la şcoală. :)) Mi-aş dori mult să nu creez cuiva impresia că sunt cu nasul pe sus, pentru că eu chiar nu vreau să fiu aşa. Dacă am lăsat impresia asta, îmi pare foarte, foarte rău şi îmi cer iertare.

– Ai primit vreodată flori furate din parcuri, cimitir etc.!?

– Pffff! Florile pe care le-am primit de-a lungul vieţii, le-am primit – în cea mai mare parte a lor – de la un singur bărbat. Care bărbat a avut întotdeauna bani să-mi cumpere un buchet de flori (chiar dacă n-a făcut-o atât de des precum mi-aş fi dorit, poate… – glumesc!… dar în orice glumă e şi un strop de adevăr :)) ) Una peste alta, nu m-ar deranja să primesc nişte flori în plus, fie ele şi furate! Bine, mai există şi varianta să fie, pur şi simplu culese de pe câmp, gratis, şi iac-aşa intrăm şi într-o semi-legalitate… :))

– De ce se luptă femeile să fie egalele bărbaţilor, este asta o dovadă de forţă sau o renunţare la ascendentul lor?

– Greu de răspuns. Greu, pentru că, pe de o parte, sunt şi eu femeie, dar pe de altă parte eu nu mă lupt să fiu egală cu bărbaţii, aşa că nu sunt sigură de motivul pentru care o fac cele care o fac… Dacă e să mă gândesc temeinic şi să răspund serios… probabil pentru că s-au săturat să fie cetăţeni inexistenţi sau cetăţeni de rangul doi, pentru că s-au săturat să li se impună disciplină cu forţa, pentru că vor să aibă un cuvânt de spus, pentru că vor să nu fie plătite mai prost pentru simplul fapt că sunt femei, pentru că vor să fie, în sfârşit (pe scala istorică, desigur!) apreciate şi respectate. Ştim cu toţii situaţia dramatică a femeii în antichitate, o lume a bărbaţilor în care EA nu însemna mai nimic sau, în cel mai bun caz, era doar un obiect de menaj, de schimb, de decor sau un obiect al plăcerii. După mine, femeia nu trebuie să-i dovedească bărbatului că îi este egală, pentru că ea chiar îi este egală şi un pic în plus. Egală îi este nu pentru că poate să facă exact aceleaşi lucruri pe care poate să le facă bărbatul, ci pentru că poate face, ea însăşi, o mulţime de lucruri (pe care EL nu le poate face). Şi mai face şi ceva în plus: în general, o femeie poate să iubească până la capăt. Iar asta bărbatul nu o să o poată face decât cu rare excepţii. Vorbesc din experienţă aici. Cine vrea să aibă o altă părere, poate s-o aibă. Nu e nicio problemă. Însă eu trăiesc cu convingerea că o femeie iubeşte altfel: mai adânc, mai plin, mai desăvârşit… Un singur exemplu: priviţi mame care sfidează limitele organismului uman, stând la căpşorul copiilor lor bolnavi fără somn şi hrană, zile în şir… La femei capacitatea asta de dăruire, jertfirea, e o regulă, la bărbaţi – o excepţie. Însă, repet, e doar părerea mea. Nu înseamnă că am dreptate, nu înseamnă că lumea se învârte după axul gândului meu. Înseamnă doar că eu aşa văd lucrurile. Aşa simt şi aşa cred.

– Răstoarnă-ţi poşeta, fă o poză, trimite-o şi spune despre fiecare obiect pe care îl ai acolo de ce îl porţi după tine.

– :)) În primul rând că eu nu am poşetă, ci o adevărată geantă! geanta adaMereu mi-au plăcut genţile mari şi încăpătoare. Utile, aşa trebuie să fie. Deci… agenda, pentru că mâine (sau astăzi, cum vrei să spui) e luni şi merg la serviciu, aparatul foto, de care s-ar putea să am nevoie tot în interes de serviciu, două pixuri, în caz că unul rămâne fără pastă, telefonul – normal, nu? -, mai am încă unul, o vechitură de acum zece ani, dar era pe măsuţă, nu în poşetă, un pacheţel de batiste de hârtie, o pungă, în caz că fac ceva cumpărături pe drumul către casă, cheile de la casă, un săculeţ cu flori de lavandă primit de la Laura Oană, colega mea, care chiar m-a nimerit şi florile au un efect relaxant pe care chiar îl simt: „Uite, să te scape de stres”, mi-a spus râzând, în timpul transmisiei live de la Colegiul Naţional de Informatică din Hunedoara, o casetuţă din plastic în care ţin reportofonul, cablul de date, acumulatori, carduri şi două stickuri, mănuşi de ski în care l-am dus azi pe Motoretă să-l îngrop sub nucul de pe dealul meu fermecat (am alte mănuşi, astea s-au întâmplat să fie în geantă acum, ca o excepţie). Ei, ce părere ai? Cum stau?

– Mârlănia sau analfabetismul, ce ai eradica prima dată!?

– Jucându-ne cu ideea că acest lucru ar fi posibil… mârlănia. Mârlănia, pentru că mârlănia este analfabetismul sufletului. Şi, dacă sufletul nu ştie să citească cartea altui suflet, atunci în van sunt toate… De altfel, analfabetismul poate fi corectat relativ uşor, zic eu. Mârlănia, însă, vine cu noi poate din străfundurile primitive, animalice ale fiinţei, din zone ale instinctului şi egoului/ egoismului, care sunt mult mai greu de controlat.

– Ai început să vorbeşti greu în copilărie!?

– Nu ştiu dacă a fost târziu… Pe la vreo 7 luni cred că am zis „Bu”, ăsta a fost primul „cuvânt”. Venise bunica mea, Ileana, la noi şi mama – care mergea la serviciu – era fericită că are în grija cui mă lăsa. Ei, şi eu cu „Bu” a mea am făcut, într-o zi, primii paşi. Când a venit mama de pe teren seara, că muncea în agricultură, eu mergeam sprijinită de pereţi şi mă uitam la ea cu mirare, aşa că m-a întrebat: „Cine te-a învăţat să mergi?” iIar eu am arătat-o cu degetul şi am zis: „Bu!”.

– Eşti licenţiată în litere, care este abaterea de la regulile limbii române care te deranjează cel mai mult!?

– Dane, am trecut prin atâtea încât întrebarea asta mă face să râd! Mie mi se pare că lumea are atâtea probleme reale, serioase, încât supărarea pe greşelile gramaticale, ortoepice, ortografice şi de punctuaţie… e aşa… un moft! Atâta timp cât sunt copii care se sting de foame, de boli – pentru că nu există un amărât de vaccin de doi lei (la propriu) care să le fie administrat, atâta timp cât sunt copii abuzaţi, femei agresate, oameni minţiţi, înşelaţi, excrocaţi… sinceră să fiu… nu-mi pasă foarte mult de abaterile de la regulile limbii. Atâta timp cât există suferinţă în lume, este evident că asta e o preocupare pentru oamenii care şi-au asigurat nevoile de bază din piramida lui Maslow, însă câteva miliarde încă n-au ajuns aici… De asta nu mă deranjează nicio abatere chiar aşa de tare încât să iasă în evidenţă… majoritatea mă amuză, de cele mai multe ori… La mijloc e neputinţa… Şi oricum, am atâtea de făcut… CÂND să mă mai supăr pe cei care fac greşeli gramaticale?!! De altfel şi mie mi se întâmplă să fac greşeli, dacă nu sunt atentă, plus că nici eu însămi nu ştiu toate regulile… aşa că, cine sunt eu să judec (aspru)? Ca să nu mai zic că eu, de fapt, sunt mai licenţiată în Jurnalism decât în Litere (pentru că Literele le-am făcut la ID), aşa că… iată, un motiv în plus să nu fiu chiar aşa cârcotaşă… J

– Tensiunea din societate a fost generată şi de presă, crezi că o presă insensibilă la nulităţi şi mizerii ar putea să fie debutul unui tratament social!?

– Nu neapărat. Presa e aici (printre altele) şi pentru a ne pune oglinda în faţă, la fel ca teatrul. Însă a insista pe nulităţi şi mizerii e o greşeală, la fel ca şi prezentarea edulcorată a realităţii. Cred că, la fel ca în toate cele ale vieţii noastre în această dimensiune, de dragul armoniei şi al bunului mers al lumii, totul trebuie să se întâmple într-un echilibru. Când nu avem echilibru, nu mai avem armonie. Iar dacă nu avem armonie, înseamnă că avem haos… iar noi nu vrem asta, nu-i aşa?

– Eşti sociabilă sau preferi să stai singură în timpul liber?

– Iubesc oamenii şi îmi place să mă văd cu prietenii mei, ador să petrec timp cu persoane în care mă regăsesc, oameni cu care pot discuta ore în şir despre cânte-n lună şi-n stele, însă… da, trebuie să recunosc, am o structură de fiinţă solitară, mai degrabă. Mie îmi place şi să fiu singură (singură însemnând cu familia mea prin preajmă, ca să fiu sinceră până la capăt), dar şi înconjurată de oameni. Sigur, depinde şi care oameni. Depinde foarte mult… Însă eu, singură, nu mă prea plictisesc. Mereu găsesc câte ceva de făcut, aşa că, de fapt, nu sunt singură niciodată. Sunt eu şi proiectele mele, lucrurile pe care le fac, rândurile pe care le scriu şi le tot scriu… animăluţele mele dragi… oamenii pe care îi iubesc şi-i am în gândul şi inima mea.

– Când ai gătit ultima dată şi ce anume!?

– Am făcut împreună cu mama pui cu sos grecesc, tzatziki. Poate o dată o să fac şi pentru voi.

– Care este mâncarea ta preferată? Mă refer aici la o mâncare pe care să o găteşti tu.

– Îmi place mult o tartă cu fructe de pădure, tartă Ricotta îi zice, care pe lângă faptul că se face foarte uşor, e incredibil de bună (delicioasă e cuvântul şi nu exagerez!) şi arată WOW! Să vezi cum dispare urgent de pe farfurie! :))

– Care este gestul pe care nu l-ai accepta din partea unui bărbat?

– Depinde de bărbat. Dacă ar fi al meu, cred că i-aş accepta vreo câteva gesturi destul de nelalocul lor, în speranţa că va înţelege unde a greşit şi nu le va mai repeta. Însă toate până într-o zi. Sunt împotriva suferinţei. Da, suferinţa ne ajută să creştem, să înţelegem cum stau treburile pe lumea asta, ne ajută să fim empatici şi ne învaţă să iubim cu adevărat. Însă atunci când ţi-a fost de ajuns, pur şi simplu dai pagina şi mergi mai departe. Asta e valabil pentru bărbatul meu. În rest, de la alţi bărbaţi aş accepta mult, mult mai… puţin! Iar dacă victima este o persoană neajutorată, atunci pregătiţi-vă, pentru că sub pielea mea o leoaică stă la pândă şi-o să se interpună între victimă şi agresor în doi timpi şi trei mişcări.

– Dar din partea unei femei?

Tot aşa, depinde de femeie. Eu, în general, am învăţat că oamenii fac gesturi care ajung să fie catalogate drept inacceptabile din cauza neputinţei lor de a se ridica deasupra acestor situaţii. De la prietena mea cea mai bună, spre exemplu, aş accepta multe, însă tot aşa, cu condiţia să nu se repete la infinit. Cu o străină aş fi mult mai fermă, fără îndoială. Însă, uite… la fel ca şi în cazul bărbaţilor, până la urmă, nu-mi place agresivitatea, violenţa. Alfel spus, nu pot să zic că îmi plac foarte tare femeile care vorbesc vulgar şi calcă cu bocancii în toate băltoacele zilei.

– Care a fost situaţia cea mai emoţionantă pentru tine?

– Greu, foarte greu de spus… Au fost multe situaţii de-a lungul vieţii. În faţa preotului şi-a altarului, în faţa prietenilor mei… De obicei, pe mine mă impresionează foarte mult atunci când un om face un gest frumos faţă de cineva. Nu neapărat faţă de mine… Bunătatea mă impresionează şi mă emoţionează foarte tare. Şi, atunci, plâng…

– Dar momentul pe care te chinui să-l uiţi?

– Nu cred că sunt momente pe care chiar vreau să le uit. Pe de o parte, mulţumesc Bunului Dumnezeu că nu am trăit eu cine ştie ce orori, aşa că nu prea am o listă neagră cu amintiri… Greutăţi da, au fost, crize au fost, dureri au fost, suferinţă… din plin!, însă cred că am ajuns la un punct al evoluţiei mele în care pot gestiona toate lucrurile acestea, cu suficientă maturitate. Totuşi, uite, chiar astăzi am trăit un moment… crud, până la urmă. Mi-a murit hamsterul (meu) (sic!), Motoretă, un hamster pitic, cenuşiu, exact ca un şoricel… Poate că pare caraghios să suferi pentru un „şoarec”, dar ăsta nu era orice şoarec, era „şoarecu’” meu şi eu l-am iubit. Am suferit când, în ultimele minute de viaţă, s-a chinuit în spasme, iar ultimul a fost groaznic! Aproape i-au ieşit ochişorii din orbite de durere… După aia a murit. A murit în palma mea şi eu am fost bucuroasă că a murit, pentru că nu mai suportam să-l văd chinuindu-se. Fără îndoială, cheastia asta n-o s-o uit niciodată. Sigur, nu e o cărămidă pe care-o s-o port în buzunar. Nu-mi va îngreuna parcursul. În schimb, e o mică cicatrice pe pielea leoaicei de dedesubt. J

– Care e cea mai mare dorinţă a ta!?

– Să am un soţ care să mă completeze şi pe care să-l completez, copii… Ştii tu, aşa ca-n reclamele cu familii fericite! :)) 😉

– Dar cea mai mare temere?

– Mă tem de Neant, mă tem de Absolut, de Nimic, mă tem de situaţia în care – în cazul în care există cu adevărat ceva „Dincolo” – mi se va spune că nu am fost suficient de bună, că n-am iubit destul, şi frumos, şi până la capăt… „N-ai priceput nimic, Aduţa… Ţi-ai irosit timpul inutil…” De asta mi-e frică… Să nu cumva, în ceasul al treisprezecelea, să fie cu adevărat prea târziu…

– Ce faci prima dată când deschizi ochii dimineaţa?

– Mă uit, din pat, pe fereastră. Îmi place să văd anotimpurile la geamul meu, norii… Dacă am timp de „leneveală” e cel mai frumos, că încep să visez cu ochii deschişi. Dar, în cele mai multe zile sar din pat şi fug la serviciu, că eu încep dimineaţa devreme, la 7!

– Când te temi, te rogi? Cum?

– Da, uneori mă rog. Dar cel mai adesea când mă tem respir adânc, îmi adun gândurile, mă încurajez singură, îi reamintesc fetiţei dinăuntrul meu prin câte a reuşit ea să treacă de una singură şi îi spun că, de fapt, nu e singură, că mă are pe mine şi eu sunt o leoaică, iar leoaicele nu pot fi doborâte niciodată… Aşa-i spun. J

– Ce sunt şotronul, lapte gros, leapşa, pitita, nu te supăra frate!?

– Fericire! Simplă fericire!

– Cum se derulau casetele de la casetofon (sic!) pentru a proteja motorul aparatului?

-Cu creionul?!! :)) Făceam febră musculară, cum să nu-mi amintesc! :))

– Te-ai simţit vreodată stânjenită de ridicolul vreunui subiect? Care, cum ai făcut faţă etc.

– Cred că s-a mai întâmplat… Dar eu am învăţat să fac slalom printre aspectele negative. Sunt de părere că şi cele mai ridicole subiecte pot fi adevărate surse de înţelepciune, dacă ştii cum să le întorci şi să le scuturi. Cel puţin, te alegi cu o lecţie de viaţă…

– Ce sfat le dai tinerelor care vor să fie vedete?

– Nu ai nimerit persoana potrivită, pentru că eu nu sunt şi nu vreau să fiu vedetă, aşa că… ce sfaturi aş putea să le dau?!! De fapt, cine sunt eu să dau sfaturi?! Poate doar copiilor mei, când va fi… În rest, fiecare trăieşte cum vrea şi, mai ales, cum poate…

– Cumpărăm mai mult ambalaj decât conţinut?

– Fără îndoială! Trăim într-o lume a iluziei. Pe strada noastră e 1 Aprilie mereu! :))

– De ce ai acceptat interviul ăsta!?

Înainte de toate mă întreb, şi tare aş vrea să îmi răspunzi, de ce mi-ai făcut propunerea cu interviul? Sincer! Chiar aş vrea să ştiu! Şi acum, răspunsul meu… pentru că, după ce am tot „luat” eu zeci şi sute de interviuri am zis: „Ia hai să vedem cum e acum să dai, nu să iei un interviu”. De curiozitate referitor la întrebări şi la situaţie, şi de drag în ceea ce vă priveşte pe tine, dar şi pe voi, cei care citiţi. Mi-au plăcut mult întrebările, să ştii! Şi mi-a plăcut şi să răspund! Îmi pare bine că am acceptat. Poate că, până la urmă, fiecare dintre noi are nevoie, din când în când, să se destăinuie, nu-i aşa… „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa…” Şi poate şi pentru a ţi-o limpezi… Povestindu-te, afli câte ceva şi despre tine însuţi, cel mai adesea…

– Ia-ţi la revedere de la noi în aşa fel încât să ne dorim următorul interviu cu tine.

– Păi, nu am cum să-mi iau „La revedere”, pentru că eu sunt mereu cu voi şi voi cu mine, dacă nu ţi-ai dat încă seama. A fost o plăcere să fiu, pentru câteva minute, împreună cu voi şi în acest fel, aşa cum este pentru mine o onoare şi-o bucurie să fac parte din toată cacealmaua asta splendidă căreia-i spunem Viaţă. Noapte bună, de la miezul nopţii, prieteni! Vă îmbrăţişez cu tot cu pernele voastre pline de surâs, de vise şi de lacrimi!