IMG_4740_1

Nea Liviu și tiparul lui înalt

IMG_4738_1Mașina cadența ca o mitralieră obosită, una din aia de companie, din al doilea război mondial. Sub privirile atente ale bărbatului, foaie după foiae era luată și purtată cu precizie de orologiu elevețian printre fălcile tiparniței. Cu ochelarii pe nas, pe vârful nasului, nea Liviu ascultă ritmul instalației precum un cardiolog inima pacientului. A ajuns să știe după 44 de ani de meserie fiecare gâfâit al fierătaniei. Aproape că poate lucra cu ochii închiși.

În fiecare zi, de la vârsta de 15 ani, intră în tipografie pentru a așeza cuvintele în forme, pentru a le da sens și pentru a ni le trimite nouă, mai departe către lume. Își aduce aminte foarte bine cum a făcut cunoștință cu tiparul. „Făceam școala la Abrud, în drum către școală și, înapoi, spre casă trecem pe lângă o tipografie. Mi-a plăcut mereu să privesc, mă gândeam cum se nasc ziarele, revistele, cărțile… Într-una dintre zile ajung la tipografie, ca de obicei, doar că atunci mi-am făcut curaj și am intrat.

  • Ce ce, copile!?, m-a luat la întrebări un om de acolo.
  • Îmi place cum se tipărește aici, vreau să văd și eu.
  • Mă, noi avem nevoie de băieți la cursuri, nu vrei să vii!?

Atât mi-a trebuit, de atunci am început să lucrez în tipografie”, mi-a mărturisit Liviu Iclodean.

Omul lucrează la Tipografia „Astra” din Deva, a cooperației, unde tipărește acum tipizate, agende și dîn când în când câte o carte. A ajuns să fie singurul tipograf din județ care mai lucrează cu un tipar vertical cu plumb. Culege literele din castele de lemn și le așează cu grijă în mecanismul metalic. Trebuie să se potrivească, să fie bine din prima, o greșeală se scoate greu, nu este ca și când ai lucra pe calculator. Aici totul se citește în oglindă, spațiile dintre cuvinte se așează cu mâna. Trebuie delicatețe, deși, dacă privești mâinile lui, numai de asta nu l-ai putea suspecta. Și totuși, este îndemânatic, ca un ceasornicar. Am vrut și eu să așez câteva litere într-un cuvânt, dar am renunțat. Îmi era teamă să nu stric mirajul momentului.

Primul document la care a lucrat, după perioada de ucenicie, a fost un proces verbal. Nu mai știe ce și cum, al cui era, dar ține minte bine că asta era, un proces-verbal. A urmat apoi o carte al unui domn, mă rog, pe atunci tovarăș, Negoiță, care cică era responsabil cu „paza obștească”, scrisese un fel de istorie, de monografie a industriei din județul Hunedoara. „Îmi plăcea să văd cum se aștern în urma mea paginile cărții, aveam sentimentul că sunt sufletul ei, că eu o fac să prindă viață”, și-a amintit nea Liviu. Am avut sentimentul că nu a mai povestit de multă vreme cuiva despre ceea ce face el. Pare să fie pierdut prin vreme, el și tiparul lui înalt. Cel mai greu îi era să pregătească tipărirea „mersului trenurilor”.

„Acolo era de muncă, titluri, subtitluri, supratitluri, tabele, cifre… Trebuiau să fie toate corecte, verificam de multe ori până să-i dăm drumul la mașină. Verificam pe șpalt de două trei ori să fim siguri că nu ne scapă vreo minune”.

  • Câte pagini ați cules în cariera dumneavoastră!?
  • .. Nu pot să spun, dar cu siguranță milioane, milioane de pagini, mi-a zis râzând omul care, în timp ce mă asculta, mai regla mașinăria veche de peste 100 de ani.

A tipărit „Drumul socialismului” cu securistul lângă el, a băgat la rotativă programul lui Ceaușescu când vizita județul Hunedoara fără să-l citească. „Venea securistul și îmi spunea să tipăresc fără să citesc ce scria. Le culegea altcineva, eu le primeam și le băgam la presă”.

Am stat preșt de vreo oră cu nea Liviu la locul lui de muncă. Trecea de la mașina cu plumb la cea „offset”, era un fel de multitasking. Îmi era greu să țin pasul cu el și să descifrez fiecare mișcare a lui, parcă era un ritual.

„Domnu’ Dan, acum nu se mai tipăresc cărția așa cum se făcea cândva, acum totul e pe calculator, oamenii nu mai pun suflet în cărțile pe care le scot. Se lucrează repede, la normă, asta nu e bine. Cartea trebuie mângâiată, aranjată ca o fată mare care merge la horă-n sat pentru prima dată. Acum vezi că pe o pagină se termină un rând și se trece pe următoarea. Ăștia, rândurile adică, sunt orfanii, nu așa trebuie, e musai să fie cel puțin două rânduri pe o pagină, dacă nu trei. E urât. Sufletul tipografului făcea cartea mai valoroasă, se adăuga la cel al autorului”, a ținut să mă lămurească nea Liviu.

Privilegiul pe care l-am avut, de a discuta cu ultimul tipograf care mai lucrează cu plumbul din județul Hunedoara, m-a făcut să retrăiesc o amintire a primei vizite într-o tipografie. Ne-au dus cu „clasa” la Filaret să vedem cum se muncește acolo. Mi-am reamintit că oamenii aceștia sunt cei care ne-au pus pe mese manualele școlare, romanele, lucrările științifice, ziarele, revistele și tipăriturile de vacanță. Sunt oamenii din întuneric care au trimis lumina către societate, către lume.

IMG_4708_1

IMG_4709_1

IMG_4718_1

IMG_4721_1

IMG_4722_1

IMG_4730_1

IMG_4733