img_5626-1.jpg

Aparitie editoriala: Presa din Hunedoara. Contribuții privind jurnalismul de investigație

De curând a ieșit, la Editura Stef, din Iași, volumul „Presa din Hunedoara. Contribuții privind jurnalismul de investigație”. O primă carte dintr-un studiu mai elaborat de istorie a presei din județul Hunedoara. 
În prefața cărții semnează lect. univ. dr. Gabriel Hasmațuchi „(…..) Studiul are o alcătuire coerentă. Autorul evidenţiază, în prima secţiune a lucrării, momente-cheie din istoria presei din Orăştie, Deva şi din oraşele Văii Jiului. Din Orăştie, se disting Ioan Moţa, Aurel Vlad, Sebastian Bornemisa, Alexandru Herlea şi Vasile C. Osvadă, personalităţi care au contribuit la întemeierea unor publicaţii ce au făcut din acest orăşel un adevărat centru de presă. 

Deva, la începutul secolului al XX-lea, este prezentată de D. Lăcătuş ca un spaţiu în care presa, chiar şi înainte de Marea Unire, s-a dezvoltat foarte mult: „Capitală de judeţ, Deva a cunoscut, la rândul ei, o bogată activitate jurnalistică în toate perioadele esenţiale din istoria presei transilvănene. La începutul secolului al XX-lea apăreau în acest teritoriu publicaţii ca: România Liberă, Poporul, Gazeta Inidoarei, Gazeta Hunedoarei, Horia, Hunedoreanul, Lancea ” (p. 23). 

După cum precizează cercetătorul, „cel mai important ziar care a activat în municipiul Deva a fost Bunul Econom”(Ibidem), în paginile căruia se fac simţite, într-o formă incipientă, modalităţile de exprimare specifice jurnalismului de investigaţie, căci ziarul relatează despre exploatarea abuzivă a pădurilor Transilvaniei. 

Câteva decenii mai târziu, Solia Dreptăţii şi Poporul scot la iveală afacerile murdare ale lui Petru Groza, care-i dă în judecată pe Eugeniu Herbay, de la Poporul, pentru „ofensă adusă prin presă” (p. 27) – şi pe Aurel Vlad de la Solia Dreptăţii. Cu toate acestea, acţiunea lui Petru Groza nu a avut câştig de cauză.

În privinţa presei din Valea Jiului, Daniel Lăcătuş observă că ziarele, de dinainte de comunism – Valea Jiului, Minerul, Graiul Muncitorimii – şi după aceea – Steagul Roşu – se concentrau, în general, asupra problemelor sociale ale minerilor. Cu toate acestea, în paginile Steagului Roşu nu s-a consemnat nimic despre Greva minerilor din Valea Jiului din 1-3 august 1977.

Momentul bolşevizării presei hunedorene este surprins de Daniel Lăcătuş în cadrul unui capitol distinct. Cercetătorul evidenţiază faptul că impunerea modelului sovietic de presă a dus la crearea unei prese supuse clasei politice dominante şi, astfel, nici nu s-a mai pus în discuţie practicarea jurnalismului de investigaţie, mai grav de atât este că nu se mai poate scrie cu obiectivitate. 

Sub umbrela Frontului Plugarilor, organ condus de Petru Groza, apare ziarul Horia (1932), care militează pentru drepturile ţăranilor şi muncitorilor cu scopul de a se uni în lupta de clasă împotriva burgheziei. În calitate de organ de presă prin care se diseminează ideologia comunistă, Horia luptă, aşa cum au procedat toate publicaţiile comuniste, împotriva fascismului şi naţional-socialismului. Publicaţia este suspendată şi reapare după 23 August 1944. Împreună cu Zori noi, primul ziar comunist din Hunedoara, care devine, în 6 august 1949, ziarul Steagul roşu, Horia va participa la întipărirea ideologiei comuniste şi la crearea unei mentalităţi supuse gândirii marxiste şi/sau staliniste.

Momentul stahanovizării industriale este, de asemenea, surprins de Daniel Lăcătuş: „la Petroșani, dupa vizita lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, după cum scria Zori Noi, minerii au hotărât să lucreze în două serii, inclusiv în zilele de duminică, prin aceasta urmarind creșterea producției și a efortului general de război împotriva Germaniei hitleriste”. (p. 53) După cum constată autorul, frământările sociale şi viaţa Hunedoarei de la începutul epocii comuniste sunt, până în 1989, trecute prin filtrul aparatului ideologic şi de propagandă, rolul predominant al presei fiind acela de a îndoctrina masele.

Daniel Lăcătuş nu începe ex abrupto analiza jurnalismului de investigaţie din judeţul Hunedoara, ci preferă să pună în lumină modul în care libertatea presei este percepută şi pricepută de către proprietarii trusturilor locale de presă, de către jurnalişti şi de către politicieni. 

Din cauza întrebuinţării greşite a presei de către mogulii locali, cât şi a utilizării ei iresponsabile, Daniel Lăcătuş constată cu oarecare consternare că „e greu de apreciat cât de liberă este presa astăzi” (p. 56). În ciuda unui astfel de metabolism, presa are, totuşi, capacitatea de a se autoregla. 

Dacă rolul principal al jurnalismului de investigaţie este acela de a reflecta disfuncţiile majore din cadrul unei societăţi, atunci, după cum observăm din cercetarea lui D. Lăcătuş, bravii jurnalişti de investigaţie hunedoreni au confirmat teza amintită: „Cu toate acestea, s-au publicat în presa hunedoreană de după 1990 numeroase articole despre neregurile care privesc licitațiile publice, s-a demonstrat cum președintele C. J. Hunedoara împarte banii după culoarea politică, despre cum se împart banii de publicitate pentru mass-media locală, dincolo de orgoliile dintre redactorii ziarelor concurente, fapte care duc la concluzia că presa locală are jurnaliști care țin la profesia lor, mai mult decât la cariera politică a șefilor” (p. 56). 

Scoaterea la iveală a faptelor de corupţie şi a neregulilor de către o pleiadă de jurnalişti din Hunedoara s-a soldat cu presiuni, intimidări, demisii, trimiteri în judecată, condamnări şi agresări verbale şi fizice. Drept dovadă, D. Lăcătuş aminteşte cazurile Ileana Firţulescu, Cătălin Docea, Angella Dumitraşcu, Doru Nica, Ovidiu Petrovai, Robert Wagner, Hannelore Acârmulesei, Ioan Barb, Vladimir Brilinsky şi alţii.

După cum se ştie, politicienii se consideră, deseori, „victime” ale jurnaliştilor de investigaţie. De aceea, libertatea presei pare că le stă ca un ghimpe în coaste, chiar dacă din umbră ţin în frâu forţa presei sau chiar o direcţionează conform intereselor lor. În acest sens, D. Lăcătuş ţine să evidenţieze cum se poziţionează politicienii faţă de libertatea presei şi, implicit, faţă de jurnalişti şi mass-media. 

Cu prilejul Zilei Internaţionale a Libertăţii Presei (2012), oamenii politici hunedoreni au dat curs unei anchete despre libertatea presei. Din răspunsurile politicienilor se desprinde ideea că presa se bucură de libertate şi are rolul de câine de pază al democraţiei, dar sunt şi situaţii din care reiese faptul că presa se subordonează politicienilor şi patronilor. Mai rău de atât, „Din păcate, agresiunile cele mai supărătoare au venit din interiorul mediului de presă, respectiv de la jurnalişti de la publicaţii ce susţin anumite interese ale unor oameni politici, în acest caz fiind încălcate şi cutumele legate de relaţia între profesionişti din aceeaşi branşă, dar şi deontologia profesională, care cere să ataci subiectul investigat, cu argumente, nu să ataci o persoană” (p. 93), după cum mărturiseşte Mihaela Petroşan, o jurnalistă intervievată de autor. Sunt, în acestă parte a cărţii, mai multe declaraţii ce merită toată atenţia.

Daniel Lăcătuş surprinde, din perspectivă diacronică, înfăţişările jurnalismului de investigaţie hunedorean şi analizează, cu precădere, anchetele actuale semnate de Ioan Barb, Monalise Hihn, Cătălin Docea, Ovidiu Petrovai, Anamaria Sanda şi Cătălin Tache. Prospeţimea cercetării asupra problematicii jurnalismului de investigaţie hunedorean este menţinută în eseul lui D. Lăcătuş şi de interviul luat jurnalistei Mihaela Petroşan, care consideră că un jurnalist de investigaţie se caracterizează prin „Curiozitatea nestăvilită, lipsa de teamă în fața autorităților și politicienilor, o solidă bază de cunoștințe, incluzând legislație civilă și penală, sistem politic, sistem administrativ, capacitatea de a intra în detalii, capacitatea de a relaționa ușor, indiferent de nivelul de educație al interlocutorului şi o minte ordonată” (p. 90).

Presa din Hunedoara. Contribuţii privind jurnalismul de investigaţie este rodul unei largi documentări. Cu încrâncenarea unui arheolog, Daniel Lăcătuş scoate la iveală oameni, fapte şi mărturii ce ne ajută să înţelegem istoria şi prefacerile presei hunedorene de-a lungul vremii. 

Demn de consemnat este şi faptul că D. Lăcătuş a reuşit să contruiască, la modul general, o coerentă imagine de ansamblu a presei din judeţul Hunedoara şi să realizeze, în particular, un tablou veritabil al jurnalismului de investigaţie actual din regiunea amintită.

Ţinând cont de intenţia lui Danie l Lăcătuş de a-şi extinde cercetările, fiindcă el însuşi spune că „lucrarea de fața ilustrează o parte din istoria presei locale, cu mențiunea că demersul de documentare va continua” (p. 7), vom căuta să-l urmărim îndeaproape. Încercarea izbutită de acum ne dă speranţa că, pe viitor, Daniel Lăcătuş va avea şi alte reuşite.”
Jurnalist de investigație și lect. univ. dr., Viorel Nistor semnează postfața: 

„Tânărul jurnalist și poet Daniel Lăcătuș (autor și coordonator al mai multor cărți publicate) aruncă ancora și în domeniul documentaristicii și al istoriei presei scoțând acest volum intitulat inițial, întrucâtva înșelător, Jurnalismul de investigație în mass-media hunedoreană (1895-2015). Într-adevăr, poate părea derutantă asocierea unei specii jurnalistice pretențioase (jurnalismul de investigație) cu un timp (ultimii 120 de ani) și cu un loc anume (județul Hunedoara), ținând cont că genul în sine s-a consacrat ca atare în urmă cu vreo 40-50 de ani, undeva departe de plaiurile mioritice. Și-atunci apare dilema aceasta, fie specia în cauză a fost cultivată „în Orăștie” înainte de a fi practicată peste ocean, fie ceea ce cultivă tânărul nostru cercetător nu este chiar jurnalismul de investigație. În fața acestei provocări ar trebui să invoc seriozitatea autorului și să vă invit să citiți cartea, să vă convingeți de justețea temei. Aș putea face asta, dar poate că nu ar fi nedrept. Întâi de toate, după cum însuși autorul precizează, presa de investigație avea un alt înțeles și o altă accepțiune (diferită de cea de azi), cel puțin până după războiul al doilea mondial, dar putem vorbi despre articole cu scop investigativ sau de dezvăluiri scandaloase, curajoase sau neașteptate, în raport cu niște cazuri grave cu abuzuri sau cu persoane importante. Acest tip de materiale aveau ca subiect predilect industria, domeniul agricol sau diverse afaceri, iar printre personaje, de pildă, apare și numele lui Petru Groza, capitalistul, investitorul, patronul, același lider comunist de mai târziu. Nu-i mai puțin adevărat că acest capitol al cărții este unul, mai degrabă, de istorie a presei locale din regiunea Hunedoarei, pe care o descoperim diversă, activă, efervescentă, cum probabil puțini ne-o închipuiam. În acest context, sunt prezentate publicațiile apărute, structura acestora, profilul, importanța, conținutul, impactul și durata lor de viață, iar printre acestea se disting numele unor corifei locali implicați în fenomen, din postura de publiciști, directori sau patroni: protopopul Ioan Moța, dr. Aurel Vlad, nepot al lui Gheorghe Barițiu și ministru, Sebastian Bornemisa, fost primar al Clujului, ministru și președinte al Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat și alții. Fără a se pretinde atotcuprinzător, volumul prezintă, cu măsură potrivită, fără excese sau efuziuni locale, o viziune și o direcție pe care presa dintr-o anume regiune a țării a urmat-o într-o perioadă determinată (cum bine ar fi să avem ilustrate și alte regiuni ale țării). În aceeași măsură, cartea vorbește despre o absență (a presei) în perioada comunistă, unde a lipsit jurnalismul real, de reprezentare obiectivă a problemelor societății, și, cu atât mai mult, jurnalismul de investigație, care să prezinte problemele controversate ale acesteia. 

Prin urmare, putem spune că volumul are două părți distincte, diferite ca miză, ca structură, ca rezultat, dar unite prin interesul pe care-l generează. Prima parte a cărții este, fără îndoială, una de prezentare și ilustrare a presei unei zone interesante din mai multe puncte de vedere, cum sunt ținutul Orăștiei și Valea Jiului, în care, pot spune, mai degrabă se „cochetează” cu jurnalismul de investigație. Partea a doua însă este dedicată plenar presei de investigație, în special, celei din ultimii 25 de ani. În aceste condiții și cu o asemenea structură, se poate spune că acest capitol al istoriei presei hunedorene din întreg secolul XX nu constituie decât pretextul expunerii unei consistente prese de investigație din anii prefacerilor postdecembriste. Nu-i mai puțin provocator că și prezentarea temelor grave ale societății românești contemporane, expuse în cheie jurnalistică, să constituie un pretext (și un prilej de comparație) de a face o incursiune în presa locului și a vremurilor apuse sau uitate ale secolului trecut. Nu știu dacă tânărul autor și harnic documentarist a avut o asemenea țintă, dar așa i-a ieșit și acesta poate fi unul dintre vectorii de interes ai volumului său. 

Nu-i puțin lucru azi să intri în bibliotecă și să buchisești prin arhive prăfuite și prin presa vremii pentru a găsi „perla” vreunei dezvăluiri, subiecte scandaloase din secolul trecut sau ițele unui caz de corupție dintr-o altă lume. Fără a căuta vreun alt profit decât informarea publicului, aprofundarea istoriei și cunoașterea tradiției presei unei regiuni istorice speciale și importante, autorul trece în revistă publicațiile apărute începând cu anul 1895 și urmărind traseul aparițiilor editoriale vreme de 120 de ani. 

Când interesul se mută asupra contemporaneității, abordarea se schimbă radical, fiind tratate, în cheia jurnalismului de investigație profesionist, cele mai grave probleme ale societății românești postdecembriste. Presei locale de investigație (în formare și consolidare) nu putea să-i scape Mineriadele din anii 1990, 1991 și 1992, pornite din această zonă, evenimente cu uriaș impact național și internațional, atât jurnalistic, cât și politic și social. Nu lipsesc din această adevărată radiografie socială făcută prin intermediul presei serioase problemele importante legate de mafia prostituției, a drogurilor, bolnavii infestați cu HIV etc., dar nici marii corupți ai zonei, precum primarul Devei, al Lupeniului, miniștrii, președinte de Consiliu Județean. Sunt trecute în revistă, cu stăruință, răbdare și pricepere, toate marile scandaluri derulate în ultimii douăzeci și cinci de ani în zona de interes și studiu. 

Autorul Daniel Lăcătuș s-a născut în Călan, un oraș mineresc (prin poziție geografică), o așezare monoindustrială (creație comunistă) și o urbe „abandonată” (în zilele noastre), dar care „supraviețuiește”, asemenea întregii zone, nu prin interesul și grija guvernanților și politicienilor, cât prin harul și râvna unor „fii ai locului” ce văd și nu pot să accepte cum sub ochii noștri „moare o lume”, iar alteia nu-i este dată nicio șansă. Daniel Lăcătuș este un om al locului, dar este și un „spirit al locului”, o conștiință trează și vie, iar o parte din sine, cea dedicată publicisticii, a pus-o și în această nouă carte.”