Reclamat la OPC pentru urâțenie

Vă amintiți schița aia a lui Caragiale, Amicii!? Aia în care, la un pahar de vorbă, doi amici povesteau despre una-alta până când unul dintre ei a ținut să-i spună amicului ce părere are o cunoștință comună despre el. Ei, am fost martor al unei asemenea discuții, ba chiar am fost vizat.
Marțea, când ne permite timpul și bugetele, ne strângem amicii la o ședință scurtă. Acolo vorbim despre tot ce ne trece prin minți. La un moment dat, unul dintre comeseni, pe care l-am cunoscut la întâlnirea precedentă în urmă cu o săptămână, mă abordează frontal… Stați așa, să vedeți!:)
– Tu, vreau să îți spun ceva, dar îmi promiți că nu te superi.
– Domnule, încerc, e greu de crezut că mă voi supăra, dar nu exclud definitiv.
– Vorbeam zilele trecute cu un coleg: “Bă, l-am cunoscut pe unu’ Terteci, știi cine e ala!? Directorul de cabinet al prefectului”. Dane, îmi promiți că nu te superi.
– Promit că încerc, spun eu…
– Îmi zice colegul, continuă amicul meu povestioara, știi mă că ăsta are reclamație la OPC!? Așa este, mă chestionează colegul de salon.
– Habar nu am. Dar care ar fi obiectul sesizării!?
– Cică te-a reclamat una că ești prea urât să fii șef de cabinet…
– Ptiu, drace, zic eu, m-am temut că m-a reclamat că sunt prost. Pentru asta răspundeam eu, pentru cealaltă va trebui să dea maică-mea cu subsemnatul.
Ideea este că mie mi-a plăcut dialogul în cauză. Nu știu dacă este opinia colegului de serviciu al interlocutorului meu sau a lui. Nu mă interesează. După dialogul respectiv m-am tot gândit că, totuși, oamenii, respectând anumite uzanțe sau ca efect al gustului estetic, al educației sau cine știe ce alt considerent aleg să mimeze că nu văd un om hâtru sau, dacă îl văd, îl tratează cu superioritate. Chestie de educație.
Ce este mai grav e altceva, faptul că girăm greu un om urât ca fiind deștept…