Terapie cu copii

Am petrecut azi câteva clipa la un centru de zi de la Hunedoara. Un loc în care copiii sunt primiţi cu dragoste şi oferă, la rândul lor, iubire. E minunat să vezi cum oamenii, cu griji acasă, apăsaţi de nevoi sau lăsând bucuriile personale pentru mai târziu, vin şi se ocupă de sufletele înmugurite ale unor copii pe care îi consideră parte din sufletele lor. Ambientul nu este unul extraordinar, nu iese cu nimic în evidenţă, nu epatează cu absolut nimic, asta dacă este să excludem simplitatea, banalitatea aceea care reprezintă, de fapt, viaţa. Când am ajuns la creşă, am sărit din maşină şi am grăbit pasul. Ploua mărunt, iar plumburiul cerului părea că-mi striveşte coloana. Am intrat pe uşă albă din PVC şi am găsit câteva persoane. Banale. Ai fi putut trece foarte uşor pe lângă ele pe stradă fără să le bagi în seamă. Mare greşeală (oare câte asemenea greşeli facem zilnic!?). De fapt sunt nişte oameni care înlocuiesc părinţi, profesori, oameni care clădesc în interiorul copiilor postamente, socluri pe care ei, copiii, să-şi aşeze vieţile atunci când vor avea frâiele în propriile lor mâini.

Copiii, de diferite vârste. participau la un concurs de colorat. Departe de tumultul citadin, în spatele unor ziduri scorojite pe alocuri, fără mize uriaşe, mâinile lor se străduiau să scoată tot ce mai frumos în sufletele lor şi să aştearnă pe hârtie. Nu erau văzuţi de nimeni, nu erau în lumina reflectoarelor şi se comportau ca şi când soarta întregii omeniri ar depinde de frumuseţea propriilor desene. M-am apropiat stângaci de ei – poate că nu se vede mereu, dar întotdeauna sunt un timid -, niciodată nu am ştiut cum trebuie să mă comport în faţa privirilor inocente, în faţa zâmbetelor sincere, pentru că am impresia unei inutilităţi – ce s-ar mai putea spune în completarea purului!? – şi am început, bâblbâit să vorbesc cu ei. M-au primit cu bucurie, m-au încurajat, m-au împins să râd. Încet-încet am prins curaj şi am redevenit copil. În timp ce aflam numele lor pe colile de hârtie se aşterneau scene idilice, tablouri simple, dar pline de bucurie.

Când a venit vremea finalei a trebuit să se aleagă cinci lucrări care să fie premiate. Toate erau frumoase, toţi erau plini de speranţa că vor primi un premiu. Sufletele le fremătau, iar asta s-a transmis imediat tuturor. O fetiţă abia îşi putea stăpâni lacrimile.

– Ai emoţii!?

– Da, a răspuns cu glasul stins.

– Şi eu!

– De ce, doar sunteţi om mare!

Mi-a zâmbit, iar ochişorii ei parcă spuneau că trebuie să mergem mai departe. Nu a fost printre câştigătoare. Şi-a îngropat faţa în palme. Nu a plâns, dar nu înţelegea de ce nu a primit şi ea un premiu.

Totţi copiii au primit jucării şi prăjituri. Ştiţi ce s-a întâmplat!? Toţi au râs şi se bucurau.

– Îmi doresc ca micuţii ăştia să nu îşi aducă aminte de mine că le-am dat o prăjitură, un caiet sau o jucărie. Îmi doresc ca ei să vadă în ei lumea mai bună de mâine pe care să o transmită mai departe copiilor lor.

Am plecat bucuros şi am promis, mai ales mie, că voi reveni în mijlocul lor. Mergeţi între copii. E cea mai bună terapie.