Despre nebunii şi alte temeri

Fiind singur acasă şi împărţind spaţiul de odihnă cu Sebi am readus în prim planul cortexului nişte preocupări mai vechi. Totul a început de pe băncile facultăţii, când am aflat că, din punct de vedere psihologic, niciun om nu este perfect sănătos! Din momentul ăla am început să-mi caut hibele personalităţii proprii. Mi se părea tot timpul că am ticuri, că nu reuşesc să trec peste anumite bariere de gândire şi de comportament. Am făcut din descoperirea defectelor o preocupare cvasipermanentă. Nu scăpam nicio ocazie de a-i observa pe ceilalţi şi a face un studiu comparativ cu ei. Mă întrebam cu înfrigurare dacă ei sun normali sau eu. Adică cine are un grad mai ridicat de normalitate, dacă se poate spune aşa. Oboseam şi nu mă lăsam deloc. Vroiam să ajung la o concluzie, dar cu cât mă apropiam de ea cu atât descopeream că sunt şi mai departe de finalul raţionamentului.

Lucrurile au mers aşa ani buni, până când m-am trezit într-o dimineaţă (nici nu se putea altfel) şi am mers să-mi beau cafeaua. Cu ochii cârpiţi de somn am descoperit America. Păi dacă niciunul dintre noi nu este perfect sănătos, însemna că eforturile mele erau sortite unui eşec lamentabil din start. Cu cine dracu’ să te compari, eventual cu cineva care să aibă aceleaşi simptome ca şi tine.
Amintirea acelor vremuri m-au făcut să bufnesc în râs, şi râdeam de unul singur de se uita Sebi la mine şi nu pricepea ce se petrece… M-am oprit din râs şi am privit în ochii câinelui… Oare el ce probleme are!?…

Hai, că încep din nou, vă las să nu o iau razna de tot!