chiftelute-de-vinete-53741

Reţeta de sâmbătă – Chiftele de vinete cu sos de roşii

Când vine vorba de bucătăreală, există o vorbă, că bărbaţii ar fi cei mai buni maeştri culinari. O fi, nu zic ba, dar eu am găsit bucate foarte gustoase gătite de ambele tabere. Ce este cel mai important, drăgăliţă Doamne, este dorinţa, dragul de a te dedica gătitului. Nu mai ştiu pe unde am auzit că prepararea mâncării, modul în care se împreunează, se metamorfozează şi se face să se completeze ingredientele se aseamănă cu arta sexului. Cică pasiunea manifestată în bucătărie dezvăluie temperamentul din alcov. Mai ştii, poate că este, nu am studiat problema, dar cert e că fără dăruire mâncare nu iese cum ar trebui.

Pentru astăzi o să luăm trei vinete, pătlăgele vinete, cum ar spune specialiştii, de mărime medie şi le asezăm cu oareşce sadism, dar şi o părere de rău amestecată cu gândul la desfătarea papilelor gustative, pe foc. Să se coacă. De există posibilitatea să se facă trebuşoara pe un grătar, tablă sau chiar direct în foc, lucrul ăsta se va resimţi mult în explozia gustului de la final. Aşteptăm să se coacă vinetele, vor crăpa, vor pufăi mai ceva ca un vulcan, de se întâmplă asta pe aragaz, va curge lichid din ele. Un dezavantaj uşor, raportat la rezultatul final. Când au fost pătrunse bine de darul lui Prometeu, vinetele se vor curăţa – cu atenţie fetelor, că frig şi pielea de pe mâini e sensibilă -, se vor spăla şi se vor lăsa la scurs pe un pan înclinat timp de vreo oră.

După ce am vorbit cu prietenele despre cât de ocupate suntem, asta în cazul frumoaselor din jurul nostru, sau cu amicii despre berea de diseară, ne suflecăm mânecile şi trecem la muncă. Asta îl înobilează pe om, dar să ştiţi că nici lenea n-a omorât pe nimeni. Aşa… Punem mâna pe satârul de lemn şi, cu drag, în ritmul Marşului triumfal din Aida lui Verdi, tocăm vinetele bine, bine, bine şi le punem într-un castron. Adăugăm sare, piper măcinat, usturoi pisat (nu mujdei), ceapă tocată fin de tot (se poate răzăli pe răzătoarea aia mică, aia pe care se curăţă coaja de lămâie şi o scurgeţi în strecurătoarea de ceai), 3-4 ouă. Se amestecă bine, iar la final se adaugă făină treptat până are consitenţă, „se ţine” de lingură, dar atenţie să nu fie prea groasă. Ingredientele se adaugă după gust.

Într-o tigaie, se pune ulei la încins, cine îşi permite poate să folosească şi untură de porc, merită, credeţi-mă. Eu am renunţat la ea contra voinţei mele. Se încinge bine grăsimea. Când e încinsă – asta se poate verifica picurând cu o scobitoare o picătură de apă, am auzit pe la unii că scuipau în tigaie să vadă dacă sfârâie, nu vă recomand asta  – se ia cu lingura din compoziţie şi se aşează binişor la prăjit. Când sunt gata pe o parte, se întorc pe cealaltă şi vor avea textura chiftelelor de carne. Se scot la scurs pe un şerveţel. Foarte bine se poate folosi şi o sită aşezată pe o farfurie.

Când am gătat cu prăjitul, în tigaia respectivă – dacă e prea multă grăsime se mai scurge din ea. Dar nu în chiuvetă cum a făcut la început Adina, nevastă-mea, de a topit scurgerea şi m-a sunat să-mi spună că ea pleacă „la mama” după ce a inundat toată bucătăria. – se va continua procesul de gătire. Pentru asta, se vor curăţa două-trei cepe mijlocii, dar fără să li se taie codiţele, şi se vor da prin răzătoarea mică, aşa cum am spus mai sus, dar fără se se scurgă de data asta. Se vor răsturna în tigaie şi, în timp ce se căleşte ceapa, răzălim trei roşii pe care le prăpădim peste ceapă. Lăsăm să se călească totul la foc mic timp de vreo 15 minuţele.

La sfârşit, adăugăm chiftelele şi lăsăm să dea câteva clocote, oprim focul, răsturnăm un mujdei de usturoi slabe peste toate câte sunt, presărăm mărar verde tocat şi acoperim cu un capac. După 20 de minute se poate mânca.

Între noi fie vorba, chiftele se pot mânca şi fără sos. Sunt delicioase.