Volksgeist

Gâfâiam și icneam trăgând de fiare. La sală, desigur. Într-o pauză mă trezesc abordat frontal de un domn.
– Bă, parcă te cunosc de undeva.
– Posibil, zic eu.
– Ești din București?
– Nu chiar, dar având în vedere distanța la care ne aflăm de zona respectivă se poate spune și așa.
– Aha…
Și pleacă. Ne vedem amândoi de treburile noastre, fiecare la aparatul lui. Urmează o altă pauză.
– Auzi, sunt supărat. Mi-au luat ăștia permisul la Vâlcea.
– Păi, de ce?, zic eu plin de amabilitate.
– Am avut 102 km/h în localitate.
– Mda…
– Îi dau în judecată. Ce ziceți?
– Nu cred că aveți șanse dacă situația este așa cum o prezentați.
Apare încă un bărbat care preia discuția cu o competență demnă de o cauză mai bună.
– Ce tip de proces-verbal v-a făcut?
– …
– Dacă e tip A sau tip B. Trebuie văzut.
Și îi explică omului ce și cum trebuie făcut, pentru că… așa crede el că e bine.
– Unde sunt reglementate chestiunile astea despre care vorbiți, că sunt interesante?, am întrebat.
– ….
– Păi, trebuie să scrie în vreun act normativ, altfel…
– Așa am auzit și eu.
– Aha…
Urmează o altă serie de icneli și transpirații. Pauză!
– Aparatele astea nu au o toleranță de funcționare?
– Ba da, îi spun eu celui care rămăsese pieton.
– Nu mă las, îi dau în judecată.
– Dar, dumneavoastră ce credeți, ați încălcat legea?
– Am avut 102 km/h, dacă era 110km/h mai înțelegeam, dar așa!?
Am vrut să-i spun că viteza maximă e de 50km/h în localitate, că ar fi putut merge cu 59km/h fără să fie sancționat, că toleranța aparatului radar e în favoarea contravenientului și că încălcarea legii este și trebuie sancționată. Dar mi-a spus ceva care m-a lăsat ci gura căscată…
– Am o școală în București, o școală privată…
Am zâmbit și mă gândeam dacă principiile dumnealui sunt prezente și în activitatea didactică de acolo. Eu sper că nu. Ar fi îngrijorător…
Ne-am urcat fiecare pe câte o bicicletă, fiecare cu gândurile lui, el înjurând sistemul, eu gândindu-mă la volksgeist-ul român. Spiritul nostru… al nației.